Expresie latină cu sensul "referitor la persoană". Este folosită în două moduri principale, care pot creea confuzie. Fără îndoială, cea mai comună utilizare este aceea de îndreptare a atenţiei către o strategie ocolită de argumentaţie, care constă în a transfera atenţia de la problemă în discuţie la un aspect nerelevant al persoanei care o susţine. A califica enunţul cuiva drept ad hominem în acest sens este întotdeauna un reproş; implică a pretinde că aspectele personalităţii sau comportamentul interlocutorului, care au devenit centrul discuţiei, sunt nerelevante pentru problema în cauză.
Un argument ad hominem, în al doilea sens, este o demonstraţie legitimă a inconsistenţei oponentului. Această utilizare a termenului este mult mai rar întâlnită. Un argument este ad hominem în acest al doilea sens dacă presupunem întoarcerea argumentului împotriva oponentului (numit uneori strategia "şi tu" sau "tu quoque").
Este importantă distincţia între cele două sensuri ale argumentului ad hominem, pentru că primul tip este o eroare neformală ; al doilea este o strategie argumentativă perfect rezonabilă.
Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.43-45
sâmbătă, 10 mai 2008
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu