Zig-zag

A sări de la o temă la alta într-o discuţie pentru a te apăra împotriva criticii. Este strâns legat de schimbarea subiectului şi de tehnica răspunsului politicianului. Totuşi, în timp ce schimbarea subiectului implică schimbarea esenţei discuţiei, iar răspunsul politicianului este de fapt doar o formă de irelevanţă, zig-zagul implică saltul de la un subiect la altul, în general de la un subiect relevant la alt subiect relevant. Acest lucru poate fi foarte frustrant într-o discuţie, pentru că cei ce fac zig-zag nu se opresc niciodată îndeajuns asupra unui subiect, pentru a nu putea fi criticaţi; tocmai când vrei să-ţi expui obiecţiile, ei au trecut deja la altceva. Acest lucru poate fi folosit ca o formă de retorică, pentru a evita criticile şi deci pentru a face respectivul punct de vedere mai persuasiv; totuşi, deseori se datorează doar superficialităţii şi lipsei de energie intelectuală pentru a urmări o discuţie până la capăt.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.163

Validitate

Calitatea de a conserva adevărul a argumentelor deductive bune. Argumentele valide garantează concluzii adevărate, cu condiţia ca premisele lor să fie adevărate. Argumentele valide cu una sau mai multe premise false nu garantează totuşi concluzii adevărate: pot avea concluzii adevărate, dar nu putem fi siguri de asta numai pe baza validităţii lor. Validitatea nu trebuie confundată cu adevărul. Validitatea este totdeauna o calitate a structurii argumentelor; enunţurile sunt adevărate sau false. Argumentele nu pot fi vreodată adevărate sau false, şi nici enunţurile nu pot fi valide sau nevalide. Numai argumentele deductive pot fi valide sau nevalide.
Forma acestui argument este:
Dacă p, atunci q.
p
Prin urmare q.

Formele de argument nevalide sunt numite erori formale.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.160-161

Vaguitate

Lipsa de claritate. Vaguitatea nu trebuie confundată cu ambiguitatea, care apare atunci când un cuvânt sau o expresie au două sau mai multe sensuri posibile. Vaguitatea este întotdeauna relativă la context: ceea ce este vag într-un context ar putea fi clar în altul.
Vaguitatea este un obstacol în calea comunicării eficiente. Uneori oamenii care vor să evite să se angajeze într-o anumită acţiune folosesc vaguitatea ca pe un truc.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.159

Sofistică

Etalare a inteligentei, prin care nu se respecta principiile rationarii corecte, ci se introduc concluzii improbabile sub fatada unor argumente fictive. Este un termen cuprinzator pentru o intreaga serie de tehnici dubioase, inclusiv petitio principii, argumente circulare, echivocatie, erori formale si neformale, falsa profunzime si retorica.
Sofistii erau profesori in Grecia antica, despre care se presupune ca ii invatau pe discipoli cum sa castige disputele prin orice mijloace; se presupune ca erau mai interesati sa-i invete modalitati de a reusi in viata decat modalitati de descoperire a adevarului. Indiferent daca sofistii reali erau sau nu atat de lipsiti de scrupule cum s-a lasat sa se creada (poate fi un caz de eroare genetica), folosirea moderna a termenului "sofistica" este totdeauna peiorativa si, de obicei, sugereaza ca vorbitorul este un sarlatan care este constient de neajunsurile argumentelor sale.

Warburton, Nigel - "Cum sa gandim corect si eficient",
Editura Trei, 1996, pag.150-151

Strategia consecinţelor absurde

A dovedi că un punct de vedere este fals sau cel puţin de nesusţinut, arătând că dacă ar fi adevărat ar conduce la consecinţe absurde. Este numită uneori reductio ad absurdum. Aceasta este o metodă obişnuită şi foarte eficace de respingere a unui punct de vedere.
O problemă a folosirii strategiei consecinţelor absurde este ca în mod obişnuit nu avem un criteriu pentru absurditate; ce este absurd pentru o persoana este ceva de bun simţ pentru alta. Nu e uşor de demonstrat absurditatea unui punct de vedere, în afară de cazul în care acesta implică o contradicţie. Cu toate astea, dacă un punct de vedere are consecinţe evident absurde, avem bune temeiuri pentru a-l respinge.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.151-152

Strategia Humpty Dumpty

A da un înţeles particular cuvintelor în folosirea lor obişnuită. Numele vine de la personajul Humpty Dumpty din Prin oglindă a lui Lewis Carroll. Când Alice îl întreabă pe Humpty Dumpty ce înţelege prin "glorie", el răspunde "Înţeleg că este un bun argument knock-out pentru tine!". Alice protestează că nu este acesta sensul "gloriei". "Când eu folosesc un cuvânt", răspunde Humpty Dumpty pe un ton dispreţuitor, "el înseamnă exact ceea ce vreau eu să însemne - nici mai mult, nici mai puţin."
Aceasta este o definţie stipulativă destul de bizară, însa o strategie Humpty Dumpty mai puţin izbitoare poate crea confuzie şi neînţelegeri, mai ales când nu se stipulează explicit în ce sens este luat cuvântul respectiv.
Termenul "strategie Humpty Dumpty" ar trebui rezervat pentru cazuri extreme de definiţii stipulative şi sensuri idiosincratice ale cuvintelor din uzul comun. A eticheta modul în care o persoană foloseşte limbajul ca fiind în genul Humpty Dumpty înseamnă a-l considera confuz. Cuvintele au un sens pentru toată lumea, iar a nu lua în considerare acest lucru creează confuzie şi ambiguitate.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.152-153

Supoziţie

Premisă asumată în sprijinul argumentului, dar nu în mod necesar crezută; uneori cunoscută ca presupoziţie. Supoziţiile, spre deosebire de aserţiuni, nu sunt considerate adevărate; mai degrabă sunt instrumente pentru descoperirea adevărului.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.153

Şi tu

Un tip de argument al complicităţii, la vinovăţie, echivalent cu a spune "această critică nu este valabilă doar pentru punctul meu de vedere, ci şi pentru al tău".

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.155

Tu quoque

Expresie latină cu sensul "şi tu". Un tip de argument al complicităţii la vinovăţie, echivalent cu a spune "această critică nu este valabilă doar pentru punctul meu de vedere, ci şi pentru al tău".

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.157

Schimbarea subiectului

Schimbarea subiectului argumentaţiei în mijlocul discuţiei. Este o strategie foarte comună pentru evitarea criticilor; de îndată ce punctul tău de vedere devine de nesusţinut, schimbi problema în discuţie cu una asemănătoare, dar mult mai uşor de apărat.
Deseori schimbarea subiectului într-o discuţie este uşurată de o anumită vaguitate a ceea ce era de argumentat iniţial.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.149

Retorica

Arta persuasiunii. În loc de a oferi temeiuri şi a prezenta argumente în sprijinul concluziilor, cei care folosesc retorica întrebuinţează o serie de tehnici precum aserţiunea emfatică, cuvintele persuasive şi limbajul emoţional pentru a-l convinge pe ascultător sau cititor de adevărul a ceea ce ei spun sau sugerează.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.146

Respingere

Dovada că un enunţ, o afirmaţie sau o acuzaţie nu sunt adevărate. Nu trebuie confundată cu repudierea: dacă repudiezi o acuzaţie, negi doar că ea este adevărată. Repudierea nu necesită dovezi sau argumente, spre deosebire de respingere. Din păcate, multe persoane folosesc cuvântul "a respinge" ca şi cum ar fi interşanjabil cu "a repudia".

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.145

Reductio ad absurdum

Expresie folosită cu referire la două tipuri înrudite de argumentare. Primul sens al expresiei este unul tehnic, în logică, prin care se dovedeşte adevărul unui anumit enunţ pornind, pentru argumentaţie, de la supoziţia că este fals şi arătând că această supoziţie duce la o contradicţie. Cum această tehnică este foarte rar folosită în argumentaţia de zi cu zi, nu are rost să inventăm un exemplu pentru a o ilustra.
A doua tehnică cu numele reductio ad absurdum, mult mai comună şi mai utilă, este aceea de a respinge un punct de vedere arătând că, dacă ar fi adevărat, ar conduce la consecinţe absurde.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.145

Răspunsul politicianului

Tip de irelevanţă des întâlnit atunci când politicienii sunt intervievaţi la radio sau televiziune. Este o tehnică retorică prin care ei evită să dea răspunsuri directe la întrebările la care nu doresc de fapt să răspundă în public. În loc să dea un răspuns direct la o întrebare directă, politicianul produce un discurs scurt (sau uneori destul de lung) pe o temă apropiată. Trucul este de a face ca discursul să aibă o coerenţă intrinsecă; astfel, politicianul pare să aibă o atitudine sigură de sine şi plauzibilă ca raspuns la ceea ce ar trebui să fie întrebări scrutătoare. Această tactică diversionistă îi îngăduie să evite un răspuns onest la o întrebare potenţial devastatoare şi asigură, de asemenea, un oarecare timp de emisie pentru partidul său politic. Este un fel de minciună prin omisiune.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.144

Raţionalizare

Ascunderea motivelor reale ale unui anumit comportament, dând o justificare propie care, chiar dacă este plauzibilă, nu este adevarată. În cazuri extreme, cei ce oferă aceste raţionalizări ajung să le creadă ei înşişi.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.143

Provincialism

Generalizarea cu privire la modul potrivit de comportament, pe baza felului în care se comportă oamenii în jurul tău, este uneori cunoscută ca provincialism. Nu este o modalitate sigură de argumentare. Chiar numele sugerează prejudecăţi despre oamenii care trăiesc în provincie; ideea este că ei nu călătoresc şi cunosc puţin lumea şi astfel au tendinţa de a presupune că ceea ce fac ei în zona lor ar trebui să fie valabil şi pentru restul lumii sau cel puţin este cel mai bun mod în care se petrec lucrurile: evident generalizări incerte pe baza dovezilor disponibile.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.142

"Prin urmare" greşit şi "deci" greşit

Folosirea improprie a cuvintelor "deci" sau "prin urmare" pentru a convinge ascultătorii sau cititorii că ceva a fost dovedit, fără ca lucrurile să stea de fapt aşa. Cuvintele "deci" şi "prin urmare" sunt folosite de obicei pentru a indica faptul că ceea ce urmează este concluzia unui argument, enunţat explicit sau nu.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.140-141

Prejudecata

Opinie susţinută fără bune temeiuri sau fără luarea în considerare a dovezilor pro sau contra adevărului ei. "Prejudecata" este uneori folosită într-un sens mai larg decât acesta, şi anume cu sensul de concepţie ofensatoare, indiferent dacă cel ce o susţine a examinat sau nu dovezile în sprijinul ei; totuşi, această folosire a termenului îi diluează sensul.
Gândirea critică este opusă prejudecăţii. Toţi suntem puşi în încurcătură de prejudecăţi într-o serie largă de probleme, dar este posibil să eliminăm o parte din ele făcând un efort de a examina dovezile şi argumentele pro şi contra fiecărei chestiuni. Raţiunea umană este failibilă, iar mulţi dintre noi sunt înclinaţi să adere la unele opinii, chiar având dovezi împotriva lor;totuşi, chiar micile atacuri împotriva prejudecăţilor pot îmbunătăţi starea lucrurilor.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.139-140

Post hoc ergo propter hoc

Termenul latinesc pentru "după, deci din această cauză" sau mai pe larg "orice s-a întâmplat după asta, trebuie să se fi întâmplat din această cauză": un tip de corelaţie = confundarea cauzei.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.139

Ploconire

A fi peste măsură de respectuos. Au existat mulţi gânditori mari în istorie şi poate fi tentant să tratăm orice lucru spus de un gânditor pe care îl admirăm ca fiind evident adevărat. Uneori pot exista temeiuri excelente pentru a ne baza pe opiniile experţilor şi pe autoritatea celor care şi-au dedicat o viaţă întreagă studiului unui anumit subiect. Această atitudine poate fi totuşi dusă prea departe şi poate degenera în servilism şi umilinţă excesivă, care stau în calea gândirii critice. Ploconirea înseamnă, literalmente, a atinge pământul cu fruntea ca sem de respect.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.138

Petitio principii (Begging the question)

Asumarea problemei care este în discuţie. Uneori implică încorporarea concluziei argumentului într-una din premise. Deseori implică circularitatea. Aceasta este o formă de argument validă, şi nu o eroare formală: dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia trebuie să fie adevărată. Totuşi, de vreme ce petitio principii implică asumarea chiar a problemei în discuţie, este o strategie care nu ar trebui să convingă pe cineva pentru care acea problemă este deocamdată nedecisă.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.136-137

"Oricine face la fel"

Scuză familiară şi neadecvată pentru un comportament nepotrivit, bazată pe argumentul complicităţii la vinovăţie. În general, această expresie nu trebuie luată literal: "oricine" nu înseamnă oricine, ci mai degrabă "mulţi oameni". Dar din faptul că mulţi oameni fac ceva greşit nu rezultă că nu este într-adevăr greşit.
Uneori, acest tip de truc este folosit în încercarea de a scuza un comportament nepotrivit, scoţând în evidenţă complici care sunt mult mai vinovaţi decât persoana în cauză.
De fapt, ori de câte ori cineva foloseşte expresia "oricine face la fel" ca pe o scuză pentru comportamentul său, ar trebui să luăm în seamă posibilitatea ca el să folosească un argument greşit pentru a-şi susţine purtarea imorală. Este doar gândire deziderativă a presupune că purtarea nepotrivită a altor oameni o legitimează în vreun fel pe a noastră.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.132-133

Om de paie

Caricatură a punctului de vedere al oponentului, introdusă pentru a-l putea înfrânge. Literalmente, un om de paie este un manechin de paie folosit pentru a trage la ţintă. Introducerea în argumentaţie a unui om de paie este opusul rolului de avocat al diavolului. Uneori este un truc deliberat; în acest caz, este o formă de retorică de proastă factură. Mai des, implică un grad de gândire deziderativă, provenit din aversiunea obişnuită de a atribui o mare inteligenţa sau subtilitate cuiva cu care eşti în dezacord puternic. Încrederea prea mare în propriul tău punct de vedere te poate face să tratezi viziunile discordante ca pe nişte ţinte uşoare, când de fapt ele pot fi mai complexe şi pot rezista la simple atacuri.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.132

Non sequitur

Un enunţ care nu decurge logic din premisele care îl preced. Expresia este numele latin pentru "nu decurge", dar este uzuală în limba engleză şi nici nu există un echivalent englezesc evident. Concluziile non sequitur sunt cel mai clar sesizate când sunt absurde.
Concluziile non sequitur sunt des anunţate de folosirea greşită a lui "deci" şi "prin urmare", dar contextul unui enunţ poate de asemenea sugera că este vorba de o concluzie derivată din cele spuse înainte, chiar dacă nici un cuvânt nu indică asta.
Orice eroare formală are o concluzie non sequitur, deşi multe din aceste concluzii non sequitur sunt mai puţin evidente. Erorile formale sunt prin definiţie forme de raţionare nevalide, cu alte cuvinte, concluzia lor nu decurge din premise.
Unele enunţuri pot părea la prima vedere non sequitur, dar la o privire mai atentă se dovedesc a fi derivate din nişte asumpţii neenunţate.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.128-129

"Newspeak"

Numele dat de George Orwell limbajului creat de conducători în romanul său despre o societate imaginară, "O mie nouă sute optzeci şi patru". Limbajul trebuia să controleze gândirea, să facă unele idei pur şi simplu imposibil de gândit.
De exemplu, expresia "sexcrimă" era folosită pentru a acoperi toate situaţiile actului sexual (în afară de procreaţia soţilor, care era cunoscută drept "bunsex"). Prin subsumarea tuturor celorlalte forme de activitate sexuală sub numele de "sexcrimă", limbajul trebuia să limiteze sub orice formă posibilitatea gândirii sexului non-procreator. Această abordare a limbajului implică asumpţia controversată că limbajul dă forma gândurilor noastre până la punctul în care, dacă nu avem un cuvânt pentru ceva, nici nu-l putem gândi.
Termenul "newspeak" este uneori folosit ca şi cum ar însemna doar jargon, ca în "Nu pot să suport acest newspeak al computerelor". Această folosire induce însă în eroare. Newspeak este cu mult mai sinistru decât jargonul, căci se presupune că face unele idei de negândit (nu doar neinteligibile).

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.128

Negarea antecedentului

Eroare formală de tipul:
Dacă p, atunci q.
Nu p.
Prin urmare nu q.

Ca şi în eroarea afirmării consecventului, "dacă" este luat aici cu sensul "dacă şi numai dacă".

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.126

"N-am păţit nimic rău din asta"

Formă de generalizare pripită comună şi în mod special agasantă, prin care cineva susţine o practică deloc atractivă pe temeiul că el i-a supravieţuit acesteia. Argumentul implicit este următorul:
Spuneţi că asemenea practici nu ar trebui permise pentru că sunt dăunătoare.
Eu am trecut prin asta şi n-am păţit nimic rău.
Prin urmare, nu aveţi temeiuri suficiente pentru a le condamna.

Totuşi, această formă de argument, în afară de faptul că se bazează pe o dovadă anecdotică şi generalizează pornind de la un singur caz, confundă obiecţia cu practica.
Acest mod de argumentare poate implica de asemenea gândirea deziderativă.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.125-126

Linie de demarcaţie

A face distincţia între două categorii care diferă doar în grad. Când există un continuum, ca acela între bogăţie şi sărăcie, pentru unele scopuri, cum ar fi cel de a hotarî cine ar trebui să fie scutit de taxe, este necesar să fie trasată o linie de demarcaţie între ceea ce înseamnă bogat şi ceea ce înseamnă sărac. Linia de demarcaţie poate fi într-o anumită măsură arbitrară, dar asta nu înseamnă că n-ar trebui de fapt trasată. Uneori, faptul că linia ar fi putut fi trasată în altă parte este luat ca dovadă că nu ar trebui trasată deloc sau că nu are nici o forţă; în cele mai multe împrejurări, acest punct de vedere este greşit.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.118-119

Limbaj emoţional

Limbaj care stârneşte emoţie, de obicei exprimând acordul sau dezacordul vorbitorului sau scriitorului cu o persoană, un grup de persoane sau o activitate. Emoţiile stârnite, de obicei, de un asemenea limbaj sunt ura sau aprobarea puternică, mai des prima decât ultima.
Totuşi, acolo unde există posibilitatea unei discuţii raţionale sau a unei negocieri între oameni cu puncte de vedere contradictorii, este bine să fie evitat, pe cât este posibil, limbajul emoţional, deoarece deseori implică eroarea petito principii şi de obicei doar le consolidează viziunile opuse. Adesea sunt încorporate asumpţii, care ar fi considerate false dacă ar fi enunţate explicit, dar care pot avea forţa persuasivă atunci când sunt neenunţate.
Folosirea limbajului emoţional nu trebuie confundată cu emotivismul, care este o teorie filosofică despre natura judecăţilor morale.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.117-118

Jargon

Terminologie de specialitate asociată unei anumite profesii sau arii de interes. Termenul "jargon" este aproape întotdeauna folosit în sens peiorativ pentru a sugera că limbajul este în mod necesar obscur; "termen tehnic" este denumirea pentru cuvinte de specialitate necesare pentru a comunica eficient despre anumite arii de specializare, dar care nu coboară la nivelul jargonului. Aceleaşi cuvinte pot constitui "jargon" într-un context şi "termeni tehnici" în altul.
În grupurile închise de persoane ce comunica între ele, cum este mediul universitar, jargonul prinde rădăcini foarte repede. Din nefericire, această tendinţă face ca unele subiecte să fie de neînţeles pentru cineva care nu a fost iniţiat în jargon.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.115-116

Întrebări retorice

Întrebări puse doar pentru efectul lor, nu pentru a primi un răspuns. Uneori, cel ce pune întrebarea asumă că există un singur răspuns posibil pentru ea, caz în care întrebarea retorică funcţionează exact în acelaşi fel precum cuvintele persuasive. În această formă, întrebările retorice sunt doar substitute pentru enunţuri directe. "Cine s-ar putea îndoi că...?" şi "Ar vrea cineva să trăiască într-o lume în care...?" sunt în cele mai multe cazuri echivalente cu "Nimeni nu s-ar putea îndoi că..." şi "Nimeni n-ar vrea să trăiască într-o lume în care...". Folosirea acestui tip de întrebări este în mare măsură o chestiune de stil personal de a vorbi sau a scrie.
Totuşi, există altă formă a întrebărilor retorice care este folosită uneori pentru a evita prezentarea unui punct de vedere clar asupra problemei în discuţie. Este la fel de uşor şi, cu siguranţă, nefolositor să ridici un mare număr de întrebări aparent profunde pe aproape orice temă; dificilă şi importantă este găsirea răspunsurilor.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.113

Întrebări complexe

Întrebări formate din mai multe părţi care au aparenţa unor întrebări simple. Folosirea întrebărilor complexe este uneori cunoscută drept eroarea întrebărilor multiple. Întrebările complexe implică deseori eroarea petitio principii, deoarece în mod caracteristic ele asumă un punct de vedere care este chiar problema în discuţie. Este extrem de dificil a le răspunde în mod direct fără să pară că se acceptă asumpţiile celui care pune întrebarea.Asemenea întrebări sunt des folosite în mod deliberat pentru a-i păcăli pe naivi să facă unele confesiuni sau aparente confesiuni.
Întrebările complexe nu trebuie confundate cu întrebările care conduc către răspuns, deşi unele dintre acestea din urmă sunt întrebări complexe. Întrebările conducătoare sunt întrebări ce sugerează răspunsul pe care ar trebui să-l dea persoana chestionată. În conversaţiile obişnuite nu e nimic rău în aceste întrebări; totuşi ele nu sunt totdeauna permise într-o instanţă de judecată.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.111-112

"Înghiţirea găluştii"

Acceptarea consecinţelor aparent de nesuportat care rezultă din principii pe care nu dorim să le abandonăm. Această strategie poate fi foarte deconcertantă când este dată ca răspuns la ceea ce noi crezuserăm că a fost respingerea punctului de vedere al unui oponent. Este surprinzătoare, în general, şi apare atunci când credem că am demonstrat că un anumit principiu trebuie să fie de nesusţinut din cauza consecinţelor absurde sau neatractive care pot fi derivate din el. Dacă cineva admite că acele consecinţe sugerate rezultă într-adevăr şi este totuşi dispus să le accepte, argumentarea poate fi foarte greu de continuat, căci în acest moment devine clar că există slabe speranţe de a cădea de acord, având în vedere că supoziţiile noastre fundamentale sunt despărţite de aşa o prăpastie.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.108

Irelevanţă

Deturnarea discuţiei de la problemă prin introducerea unor subiecte care nu au legătură directă cu ea. Când este folosită drept truc, poate lua forma răspunsului politicianului: o tehnică de evitare a răspunsurilor sincere la întrebările directe; sau poate fi datorată introducerii de heringi roşii, sau poate argumentului relativ la persoană, sau introducerii dovezii anecdotice într-un context nepotrivit. Cel mai adesea este datorată unei lipse de concentrare mentală: rezultatul incapacităţii de a aprecia exact ceea ce este în discuţie.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.106-107

Ipocrizie

A susţine ceva, dar a face altceva. Ipocrizia este acuzaţia îndreptată spre aceia care nu practică ceea ce propovăduiesc.
Ceea ce este de condamnat în legătură cu ipocrizia este, în parte, faptul că dezvăluie opiniile inconsistente ale ipocritului. Punctele de vedere exprimate de ipocriţi sunt în contradicţie cu convingerile implicite demonstrate de propriul lor comportament. O persoană care crede într-adevăr ceea ce propovăduieşte nu se comportă contrar convingerilor sale. Dar ipocriţii sunt insuportabili în special pentru faptul că, spre deosebire de oamenii care susţin păreri inconsistente fără să ştie, o caracteristică a lor este să le spună altora cum ar trebui să se poarte, în timp ce ei se sustrag de la principiile generale pe care le colportă.
Totuşi, ipocrizia nu dovedeşte în nici un caz faptul că predica ipocritului este falsă. Acuzaţia de ipocrizie este o formă de argument ad hominem şi poate fi irelevantă atunci când ceea ce ne interesează este adevărul sau importanţa unui principiu, mai degrabă decât caracterul ipocritului. Ceea ce nu face, totuşi, comunicarea cu ipocriţii mai plăcută.

Warburton, Nigel - "Cum să găndim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.105-106

Interes personal

Urmărirea cu interes a rezultatului unei discuţii pentru a realiza dacă se ajunge la o anumită concluzie. Oamenii care au interese personale pentru anumite rezultate denaturează deseori dovezile sau mint prin omisiune pentru a-şi realiza scopul dorit.
Totuşi, cum simpla evidenţiere a faptului că cineva are un interes personal pentru un anumit rezultat este un argument ad hominem de tipul argument relativ la persoană, asta nu demonstrează că acea persoană este mai puţin imparţială. Argumentele persoanei trebuie examinate şi trebuie evaluate dovezile oferite. Totuşi, descoperirea unor interese personale ar trebui să ne facă atenţi la posibilitatea de a fi înclinaţi în sensul în care sunt oferite temeiuri, dovezi şi la motivele puternice pentru asemenea preferinţe.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.104-105

Heringi roşii

Formă de irelevanţă care deschide o pistă falsă pentru persoanele naive. Un hering roşu este, literalmente, un peşte uscat care, târât peste urmele unei vulpi, trimite câinii de vânătoare după alt miros. Introducerea deliberată a unor subiecte nerelevante într-o discuţie este un truc frecvent folosit. Este în mod special eficient pentru că s-ar putea să nu fie evident, pentru un timp, că pista este falsă, deoarece este caracteristic pentru această formă de irelevanţă să prezinte un interes intrinsec şi să pară la început pertinentă pentru problema în discuţie. Este dăunătoare într-o dezbatere, în special atunci când timpul pentru discutarea problemei este limitat.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.101

Generalizare pripită

Enunţ general bazat pe dovezi insuficiente.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.99

Gândire în alb-negru

Încadrarea oricărui caz particular ca exemplu al uneia din două poziţii extreme, când de fapt există o serie de puncte de vedere posibile, care pot fi susţinute între extreme. Este un tip de falsă dihotomie. Gândirea în alb-negru apare atunci când încercăm să încadrăm lumea în categorii foarte simple, preconcepute.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.98

Gândire deziderativă

A crede că ceva trebuie să fie adevărat pentru că ne-ar plăcea să fie aşa. Această formă de gândire este foarte comună şi tentantă, pentru că ne permite să evităm adevărurile insuportabile. În formele extreme, este o varietate de auto-amăgire; în formele mai blânde, un optimism neîntemeiat. Este surprinzător cât de departe merg oamenii şi câte raţionalizări fac pentru a evita confruntarea cu dovezile care le-ar submina gândirea deziderativă.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.97

"Fără situaţii ipotetice"

Tehnică retorică folosită pentru a evita răspunsul la întrebări incomode despre ce se poate întâmpla. O situaţie ipotetică este o situaţie care este posibil să se întâmple.
Totuşi, unele persoane care deţin funcţii cu autoritate au inventat o modalitate de a evita angajamentul pentru un anumit curs al evenimentelor. Ori de câte ori sunt întrebaţi ce ar face într-o situaţie ipotetică, răspund că este nerelevant şi că nu trebuie să răspundă unor întrebări despre ceea ce s-ar putea întâmpla: ei trebuie să facă faţă lumii reale, nu uneia imaginare. Cu alte cuvinte, refuză să răspundă întrebării numai pe temeiul că este vorba de o situaţie ipotetică. Acesta este numai un truc retoric: "fără situaţii ipotetice". Evident, unele întrebări despre situaţii ipotetice forţate nu merită un răspuns.
Politicienii, care sunt în special înclinaţi să respingă situaţiile ipotetice, ar trebui să aibă în minte că toate declaraţiile politice exprimă puncte de vedere despre modul cum ar acţiona un partid într-o serie de situaţii ipotetice (este caracteristică, spre exemplu, începerea declaraţiei cu situaţia ipotetică în care partidul respectiv s-ar afla la putere). Dacă sunt pregatiţi să facă faţă situaţiilor ipotetice în contextul luării deciziilor politice, trebuie să aibă temeiuri suplimentare pentru a respinge ipotezele, dincolo doar de faptul că ipotezele se referă la ceea ce s-ar putea întâmpla, mai degrabă decât la ceea s-a întâmplat de fapt.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.95-96

Falsă profunzime

Rostirea unor enunţuri care par profunde, dar nu sunt. Una din cele mai simple modalităţi de a produce enunţuri aşa-zis profunde este a vorbi sau a scrie în paradoxuri aparente.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.94

Falsă dihotomie

Prezentarea greşită a alternativelor existente. O dihotomie este o diviziune în două variante; de exemplu, toţi peştii fie au solzi, fie nu au solzi. O falsă dihotomie apare când cineva introduce o dihotomie într-un asemenea mod, încât pare că nu sunt decât două concluzii posibile, când de fapt mai sunt alte variante nemenţionate.
Falsele dihotomii pot fi introduse accidental sau deliberat (poate şi asta este o falsă dihotomie). Când falsa dihotomie este accidentală, rezultă dintr-o apreciere incorectă a poziţiilor existente; când este deliberată, este o formă de sofistică.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.93-94

Explicaţii alternative

Explicaţii ignorate ale fenomenului în discuţie. În multe situaţii este tentant să crezi că, datorită faptului că o explicaţie este consistentă cu faptele cunoscute; trebuie prin urmare să fie şi explicaţia corectă. Este tentant în special atunci când respectiva explicaţie este aceea pe care am dori-o cel mai mult să fie adevaărată. Totuşi, aceasta înseamnă gândire deziderativă şi ignorarea posibilităţilor unor explicaţii alternative plauzibile pentru exact aceleaşi observaţii.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.91

Experiment mental

Situaţie imaginară, adesea forţată, a cărei intenţie este de a clarifica o problemă anume.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.90

Eroarea Van Gogh

Formă de argument nesigură ce işi trage numele de la următorul exemplu:
Van Gogh a fost sărac şi neînţeles în timpul vieţii, şi totuşi acum este recunoscut ca un mare artist; eu sunt sărac şi neînţeles, deci şi eu voi fi până la urmă recunoscut ca un mare artist.

Deşi evident nevalid, acest tip de raţionament poate fi atrăgător în special pentru artiştii care se luptă cu greutăţile şi este o formă mult prea răspândită de gândire deziderativă. De obicei, argumentul nu este enunţat explicit; este mai degrabă implicit în felul în care trăiesc oamenii.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.89

Eroarea temeiurilor nesatisfăcătoare

Eroarea de a presupune că dacă temeiurile oferite pentru o concluzie sunt false, atunci concluzia trebuie să fie şi ea falsă. Aceasta este o eroare formală. Doar din faptul că temeiurile pentru care cineva crede un anumit lucru sunt temeiuri proaste nu rezultă că ceea ce crede acea persoană este neadevărat. Se pot deriva concluzii adevărate din premise false; este de asemenea posibil să le derivăm din premise adevărate, dar prin intermediul unui raţionament incorect. Chiar şi aşa, poate fi tentant să credem că argumentele incorecte sau premisele false nu produc niciodată adevăr. De fapt, ele produc câteodată adevăr; doar că nu-l produc în mod sigur.
Deci, pentru a respinge o concluzie nu este suficient doar să arătăm că ea a fost derivată prin mijloace nesigure; trebuie să producem un argument suplimentar care să demonstreze că ea este falsă.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.87-89

Eroarea proastei companii

A ataca punctul de vedere al unei persoane doar pe temeiul că acesta a mai fost susţinut de o persoană care este în mod evident rea sau stupidă. Aceasta este o eroare neformală. Se sugerează că dacă o persoană care este în mod evident rea sau stupidă a susţinut acel punct de vedere, trebuie să fii tu însuţi rău sau stupid pentru a-l susţine. Se vede clar că aceasta nu este o formă sigură de argumentare dacă luăm în considerare exemple particulare.
De obicei, oamenii care folosesc eroarea proastei companii o întrebuinţează ca pe o formă de retorică, astfel încât să vă convingă că punctul dumneavoastră de vedere nu poate fi susţinut. Este tentant să cedezi în faţa acestei retorici, în special fiindcă este tipic pentru persoanele rele sau stupide să aibă numeroase opinii false; de asemenea, poate fi foarte deconcertant să constaţi că eşti de acord cu oameni pe care îi dispreţuieşti total. Această formă de argumentare ignoră faptul că persoanele rele şi stupide au nu numai numeroase opinii false, dar şi multe altele adevărate.
Eroarea proastei companii este uneori o formă de entimemă, adică un argument care are ca premisă importantă o asumpţie neenunţată.
Eroarea proastei companii poate fi privită în contrast cu ceea ce s-ar putea numi eroarea bunei companii: eroarea de a crede orice lucru susţinut de o persoană pe care o aprobăm. În ambele cazuri, trebuie examinate dovezile şi argumentele, ţinând cont de faptul că, chiar dacă temeiurile oferite sunt slabe, concluziile se pot dovedi totuşi adevărate.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.85-87

Eroarea jucătorului de noroc

Eroarea de a crede că la jocurile de noroc şansele de câştig cresc pe măsură ce pierzi mai mult. Jucătorii sunt în mod special înclinaţi să creadă că dacă n-au câştigat de mult timp, şansele lor de câştig la următoarea rundă sunt mult sporite.
Jucătorii care işi spun "N-am câştigat azi, nici ieri, deci şansele mele de a câştiga mâine trebuie să fi crescut mult" se înşeală amarnic. Au căzut peste o versiune a acelor foarte răspândite erori neformale.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.84

Eroarea etimologică

Trecerea nesigură şi deseori greşită de la sensul originar al unui cuvânt la sensul său actual.
Formă de eroare genetică, eroarea etimologică este o eroare neformală. Etimologia este studiul originii cuvintelor. Acest tip de trecere este uneori informativ, dar nu este deloc demn de încredere: datorită faptului că un cuvânt sau o expresie a avut, la origine, un anumit înţeles, supoziţia este că va păstra întotdeauna acel inteles, chiar dacă este doar o parte a unui cuvant şi este folosit într-un context diferit, poate cu mii de ani mai târziu, deseori fără a cunoaşte sensul originar. Dar analiza etimologică este doar uneori valoroasă pentru înţelegerea sensului contemporan: nu rezultă că un cuvânt va continua să aibă întotdeauna un anumit sens pentru că acela a fost sensul pe care l-a avut la origine. Pentru cei care şi-au petrecut mulţi ani perfecţionându-şi cunoaşterea limbilor clasice eroarea etimologică este foarte tentantă. Cu toate acestea, etimologia ar trebui folosită numai atunci când este într-adevăr edificatoare. Problema este că sensurile cuvintelor nu sunt fixate în întregime de originile lor, deşi cuvintele păstrează adesea urme ale sensurilor originare. Cel mai sigur indicator al sensului unui cuvânt este folosirea sa curentă, mai degrabă decât etimologia lui.
Eroarea etimologică este comisă uneori în discursurile politice, ca o forma de retorică. Cei care scriu discursurile încep adesea prin a căuta originile unui cuvânt-cheie în discurs. Apoi dezvoltă această temă pentru a demonstra punctul de vedere cerut, susţinând că dezvăluie sensuri interesante ce există latent în cuvântul respectiv.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.82-83

Eroarea democratică

Metodă de raţionare nesigură ce tratează opiniile exprimate prin vot ale majorităţii ca pe o sursă de adevăr şi ca pe un ghid sigur de acţiune în orice problemă. Aceasta este o eroare neformală. Democraţia politică este de dorit pentru că permite participarea politică la scară larga şi poate asigura un control preţios asupra posibililor tirani. Totuşi, există multe domenii ale vieţii în care votul ar fi o modalitate foarte nesigură de a descoperi care este cel mai potrivit mod de acţiune. Oamenii care cedeaza erorii democratice simt nevoia să supună la vot o hotărâre ori de câte ori este posibil, presupunând în mod naiv că acesta este cel mai bun mod de a descoperi adevărul în toate împrejurările sau că este cea mai bună strategie de a lua decizii raţionale. Dar, în mod evident, dacă majoritatea votanţilor sunt în mare măsură ignoranţi în problema pentru care votează, acest lucru este probabil să se reflecte în felul în care votează.
Deseori cei ce vor să supună la vot decizii importante folosesc procedura democratică pentru a nu-şi asuma responsabilitatea pentru deciziile pe care le iau: cu alte cuvinte, încrederea lor în procedura democratică implică un fel de gândire deziderativă, de vreme ce le convine să nu fie puşi în situaţia de a-şi asuma responsabiliatea finală. Adevărul este că democraţia este preţioasă numai în unele împrejurări; în altele este complet nepotrivită. În general este nevoie de o majoritate informală, nu doar de o majoritate.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.81-82

Eroare neformală

Orice tip de argument greşit sau nesigur, diferit de eroarea formală. Erorile neformale pot fi forme de argument perfect valide din punctul de vedere al structurii lor logice.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.80

Eroare genetică

Eroare neformală de forma "x provine din y, deci x trebuie să aibă acum nişte trăsături comune cu y", deşi de obicei raţionamentul este mai degrabă sugerat decât enunţat explicit. Nu este un mod de argumentare sigur, deoarece în multe cazuri singura legătură dintre un lucru şi descendentul său este cea genetică; doar din faptul că un lucru s-a născut din altul nu rezultă că el are vreo trăsătură importantă comună cu originea sa. O formă obişnuită a erorii genetice apare atunci când se examinează originile unui cuvânt cu scopul de a determina sensul său actual. Aici, şi în toate cazurile de erori genetice, poate fi adevărat că există o legătură importantă între origine şi descendenţii ei, dar simpla relaţie genetică nu garantează acest lucru.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.78-79

Eroare formală

Orice formă nevalidă de argument, adică în care premisele pot fi adevărate fără ca şi concluzia să fie în mod necesar adevărată. Spre deosebire de argumentele valide, erorile formale nu conservă adevărul: structura lor nu garantează o concluzie adevărată din premise adevarate. Chiar dacă se dovedeşte adevărată concluzia, ea tot nu a fost derivată printr-o metodă sigură.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.77

Entimema

Argument cu o premisă suprimată. Cu alte cuvinte este un argument cu o asumpţie tacită, fără de care concluzia ar fi non sequitur. Evident, ar fi plictisitor şi nenecesar să înfăţişăm întregul argument şi, în cele mai multe situaţii, premisa suprimată ar fi fost destul de uşor de înţeles. Totuşi, în multe cazuri în care asumpţiile nu sunt făcute explicite, scopul este ambiguitatea. În acest tip de cazuri este important să fie clarificată premisa neenunţată. Deseori, vorbitorii sunt oarecum neclari în privinţa premiselor implicite; în asemenea cazuri, folosirea lui "deci" sau "prin urmare" poate fi greşită.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.76-77

Ecran de fum

Truc retoric prin care vorbitorul işi ascunde ignoranţa sau necinstea printr-un jargon lipsit de sens, printr-o falsă profunzime sau sofistică. La prima vedere, ascultatorul poate fi păcălit de declaraţiile care sună inteligent; la o inspecţie mai atentă, se dovedeşte că nu s-a spus nimic important.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.75

Echivocaţie

Tip de ambiguitate lexicală în care acelaşi cuvânt sau expresie este folosit de două sau mai multe ori într-un argument, dar de fiecare dată într-un sens diferit. Vorbitorul tratează întrebuinţările diferite ale cuvântului sau expresiei ca şi cum ar avea acelaşi sens.


Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.73

Definiţii stipulative/ Definiţii operaţionale

Definiţii care sunt mai curând rezultatul unor decizii conştiente şi explicite cu privire la felul în care va fi folosit un cuvânt sau o expresie, decât definiţii bazate pe analiza felului în care sunt folosite cuvintele în mod obişnuit. A da o definiţie stipulativă unui cuvânt sau unei expresii este echivalent cu a spune "Voi folosi acest cuvânt sau expresie în acest fel, chiar dacă el este uneori folosit într-un înţeles uşor diferit". Pentru a evita confuzia, este deseori necesar să clarificăm ce înţelegem exact printr-un anumit cuvânt sau expresie. Asta e important în special dacă îl folosim într-un mod neuzual sau dacă are mai multe interpretări posibile. De obicei, asta înseamnă a da o definiţie mai restrânsă sau cel puţin mai selectivă decât cea din dicţionar. Ar fi absurd să ne oprim să dăm definiţii tuturor termenilor importanţi dintr-un argument. Pentru a putea comunica, trebuie să facem numeroase supoziţii despre cunoaşterea lingvistică şi opiniile împărtăşite de toată lumea. Totuşi, în special în domeniul cercetării empirice, definiţiile stipulative ale termenilor cheie pot preveni confuzii.


Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.68

Dovadă anecdotică

Dovadă bazată pe unele relatări despre ceea ce ni s-a întâmplat nouă sau cunoscuţilor noştri. În multe situaţii, aceasta este o dovadă foarte slabă şi implică, în mod caracteristic, generalizarea pornind de la un caz particular.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.70

Definiţii de dicţionar

Explicaţii pentru felul în care cuvintele sunt şi au fost folosite. Unii oameni consideră dicţionarul ca fiind judecătorul final în problema sensului cuvintelor. Simpla înregistrare a folosirii anumitor cuvinte este neutră pentru problemă dacă există o justificare independentă pentru folosirea cuvintelor în acest fel. Mai mult, definiţiile de dicţionar sunt de obicei destul de scurte şi deseori oarecum vagi; uneori oferă doar sinonime sau sinonime aproximative ale cuvântului în chestiune.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.66-67

Definiţie persuasivă

Formă de retorică prin care un cuvânt este definit într-un anumit mod emoţional sau printr-o eroare de tipul petitio principii. În mod caracteristic, definiţia va fi atunci folosită pentru a ajunge la concluzia dorită în problema în discuţie.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.66

Cuvinte persuasive/ Deci

Cuvinte ca "(în mod) sigur", "evident" şi "clar", al căror rol principal este să-l convingă pe cititor sau ascultător de adevărul a ceea ce este asertat. Sunt folosite pentru efecte retorice.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.63

Corelaţie=Confundarea cauzei

Eroarea de a considera o corelaţie drept dovadă convingătoare a unei conexiuni cauzale directe. Două tipuri de evenimente pot fi corelate(adică de câte ori apare unul, apare de obicei şi celălalt) fără să existe o conexiune cauzală directă între ele. Doar din faptul că două lucruri sunt de obicei alăturate nu decurge că unul din ele este cauza celuilalt. Cu toate acestea, mulţi oameni tratează acest lucru ca şi cum orice corelaţie oferă o dovadă a unei legături cauzale directe. Dar o asemenea corelaţie poate rezulta dintr-o cauză comună celor două evenimente, din pură coincidenţă sau poate oferi, la fel de bine, o dovadă pentru o ipoteză alternativă, precum oferă pentru aceea care se presupune că decurge din ea. Asta nu înseamnă că pentru stabilirea cauzelor corelaţiile sunt irelevante: dimpotrivă, ele sunt baza majorităţii judecăţilor despre cauze. Totuşi, este important să recunoaştem erorile comune pe care le fac oamenii atunci când raţionează în legătură cu cauzele.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.61

Contradicţie

Două enunţuri care nu pot fi împreună adevărate pentru că unul îl neagă pe celălalt. Orice enunţ poate fi contrazis dacă i se adaugă ca prefix cuvintele "nu este cazul ca".

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.60

Consistenţă

Două opinii sunt consistente dacă pot fi ambele adevărate, şi sunt inconsistente dacă numai una dintre ele poate fi adevărată.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.59

Confuzia toţi/unii

Tip de ambiguitate care apare atunci când cuvintele "toţi" şi "unii" sunt omise, iar contextul nu arată care a fost intenţia. În cele mai multe cazuri, contextul elimină ambiguitatea. Însă nu întotdeauna. Un motiv pentru care este nevoie să ştim ce s-a intenţionat să se spună este că un enunţ care începe cu "Toţi", precum "Toţi fotbaliştii sunt în formă", poate fi respins cu un singur contraexemplu; pe când enunţuri ca "Unii fotbalişti sunt în formă", "Majoritatea fotbaliştilor sunt în formă" şi "Fotbaliştii sunt în general în formă" nu pot fi uşor respinse.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.58

Condiţii necesare şi suficiente

O condiţie necesară este o condiţie obligatorie; de exemplu, a fi capabil să citeşti este o condiţie necesară pentru a înţelege această carte. Nu este o condiţie suficientă, pentru că poţi fi capabil să citeşti şi totuşi această carte să ţi se pară prea abstractă pentru a o înţelege. Capacitatea de a citi nu garantează că o vei putea înţelege, dar dacă nu poţi citi, cu siguranţă nu vei înţelege nimic. O condiţie suficientă pentru ceva este o condiţie care garantează îndeplinirea acelui lucru.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.57

Condiţii ad hoc

Condiţii adăugate unei ipoteze pentru că aceasta să fie concordantă cu noi observaţii sau fapte descoperite. Dacă ipoteza este ameninţată de un fapt neconvenabil pe care nu-l poate explica, avem două posibilităţi; putem abandona ipoteza şi căuta una nouă, care este capabilă să explice acest fapt nou; sau putem adăuga ipotezei noastre generale o condiţie specială, o condiţie ad hoc. "Cârpeala" unei ipoteze este o strategie ce poate fi acceptată, dar nu întotdeauna.
Este greu de trasat o linie de demarcaţie între detalierea unei ipoteze, în lumina dovezilor ulterioare, şi subminarea autorităţii ei ca generalizare, prin adăugarea multor condiţii de excepţie.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.55-57

Competenţă universală

Competenţa într-un domeniu, considerată drept indicator al competenţei şi în alt domeniu neînrudit. Experţii într-un domeniu sunt adesea siguri pe ei când fac comentarii cu privire la alt domeniu despre care cunosc mult mai puţin. Publicul naiv poate face supoziţia nesigură că dacă cineva este o autoritate recunoscută într-un anumit domeniu, trebuie să fie capabil să vorbeasca cu egală autoritate despre orice alt subiect. Dar supoziţia că cineva este expert în orice domeniu este cu siguranţă falsă; supoziţia că un expert într-un domeniu este o autoritate în domenii neînrudite este de asemenea falsă, de obicei. Singurul temei pentru care ne încredem în experţi este că ei au cunoştinţe în domeniul despre care se pronunţă.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.54

"Cercetările arată că..."

Expresie des folosită pentru a-l convinge pe ascultător că vorbitorul poate să-şi susţină afirmaţiile cu dovezi empirice ferme. Totuşi este extrem de vag să pretinzi că "cercetările arată" ceva, dacă nu poţi să-ţi susţii pretenţia cu detalii specifice despre presupusa cercetare. Cine a întreprins cercetarea? Ce metode s-au folosit? Ce s-a descoperit exact? Au fost aceste rezultate confirmate de alţi cercetători în domeniu? Oricine foloseşte această expresie ar trebui să fie capabil să răspundă acestui tip de întrebări. Dacă nu este capabil, atunci nu există nici un temei pentru a ne lăsa convinşi de expresie, care este astfel goală de conţinut.
Într-adevăr, este improbabil ca persoanele care sunt experte într-un anume domeniu să folosească o expresie atât de vagă precum "cercetările arată că"; vor menţiona; mult mai probabil, o anumită cercetare. Deci, această expresie trebuie să ne pună în gardă. Unii oameni care o folosesc pot crede sincer că cercetările au arătat ceea ce cred ei că au arătat. Dar în cele mai multe cazuri, aceasta este doar gândire deziderativă. Dacă se dovedeşte că cercetările au arătat într-adevăr ceea ce se pretinde a fi arătat, este de obicei o coincidenţă norocoasă, mai degrabă decât ceva ce vorbitorul cunoştea de fapt.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.53-54

Avocatul diavolului

Cineva care contrazice cu tărie un punct de vedere de dragul argumentului, mai degrabă decât din dezacord real cu acel punct de vedere. Avocatul diavolului testează în toate modurile posibile argumentul oponentului, în ciuda faptului că deseori este în mare măsură solidar cu el. Aceasta este o tehnică utilă pentru identificarea fisurilor argumentării şi pentru evitarea gândirii neglijente. Dacă un argument poate rezista atacurilor susţinute ale unei persoane care-i examinează minuţios punctele slabe, este posibil să fie un argument bun; dacă nu le poate rezista, atunci trebuie "cârpit" (de preferat nu prin adăugarea de condiţii ad hoc nelegitime) sau, în cel mai rău caz, înlăturat.
Oamenii care joacă rolul avocatului diavolului sunt uneori acuzaţi de ipocrizie, în special atunci când aduc critici pe care nu le susţin sincer: nu cred realmente în argumentele pe care le folosesc sau ştiu că este adevărată concluzia punctului de vedere pe care îl atacă. Totuşi, acuzaţia de ipocrizie îşi greşeşte ţinta şi provine probabil, în parte, din asocierile negative ale cuvântului "diavol" din titlu, în dauna conotaţiilor cuvântului "avocat". Ipocriţii îşi ascund adevăratele intenţii şi opinii; cei ce joacă rolul avocatului diavolului îşi încurajează oponentul să aducă argumente impecabile pentru concluziile sale şi să ţină seama de forţa celor mai puternice argumente de cealaltă parte. Deseori, scopul folosirii acestei strategii este să determine pe cineva să ofere bune temeiuri în sprijinul concluziilor cărora avocatul diavolului le este favorabil, încurajându-l astfel să cerceteze întemeierea unor puncte de vedere care s-ar putea dovedi numai prejudecăţi, sau poate concluzii adevărate, dar susţinute de argumente slabe. Aceasta, în ciuda aparenţelor, nu este ipocrizie, ci mai degrabă o parte a căutării sincere a adevărului.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.48-50

Asumpţie

Premisă neenunţată, luată drept bună, care nu este niciodată afirmată explicit. În fapt, termenul "asumpţie" este ambiguu, căci poate avea, de asemenea, sensul de premisă enunţată, punctul de plecare al unui argument. Tot timpul facem asumpţii; dacă nu ar fi aşa, orice discuţie ar necesita atâtea introduceri, încât n-am mai ajunge niciodată la miezul problemei. Comunicarea cu ceilalţi este relativ uşoară pentru că împărtăşim numeroase asumpţii. Dar este probabil să apară confuzii şi neînţelegeri între doi oameni care încearcă să discute o problemă în legătură cu care au asumpţii foarte diferite.
Trebuie să facem asumpţii mai tot timpul şi nu este nimic rău în sine aici, cu condiţia ca asumpţiile să fie adevărate şi ca noi să fim conştienţi care sunt aceste asumpţii. Presupun că în discuţie este faptul că în anumite situaţii este foarte important să nu fie făcute asumpţii înainte de a fi adunate dovezi. Ceea ce este altceva decât a spune că orice asumpţie trebuie evitată, scop imposibil de atins.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.46-48

"Asta este o eroare"

Manevră de a acuza pe nedrept pe cineva de cominterea unei erori. Este o formă de retorică ce pate fi extrem de dăunătoare. Dacă exprimăm un punct de vedere, iar cineva ne declară sigur pe sine că ceea ce tocmai am spus implică o serie de erori, putem fi tentaţi să dăm înapoi, dându-i celui ce ne-a atacat avantajul de a ne fi provocat îndoieli. Dar ar trebui să fie obligaţia celor ce-i acuză pe alţii de raţionamente greşite să expliciteze clar de ce cred ei că este o acuzaţie corectă, căci altfel acuzaţia este, în cel mai bun caz, vagă. Situaţia este şi mai complicată datorită ambiguităţii cuvântului "eroare"; poate însemna raţionament nevalid, o formă de raţionament nesigură, sau, în unele contexte poate fi doar o prescurtare pentru "Nu sunt de acord cu ultima ta afirmaţie". Această ultimă întrebuinţare, ca şi folosirea din ce în ce mai obijnuită a lui begging the question cu sensul de "sugerează problema", ar trebui evitată, căci estopmează distincţia importantă dintre o propoziţie considerată falsă şi o formă de argument incorectă.
Cea mai bună modalitate de apărare împotriva celor care pretind că noi am făcut o eroare este să cerem o explicaţie pentru acuzaţia care ni se aduce

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.46

Aserţiune

Exprimarea unei opinii nesusţinute de temeiuri. Facem o aserţiune ori de câte ori spunem pur şi simplu că lucrurile stau într-un anumint fel. Simpla asertare a unui enunţ, indiferent cu câtă forţă, nu face ca acesta să fie şi adevărat. A aserta cu încredere ceva nu este un substitut pentru un argument, deşi cei mai mulţi dintre noi, în momentele noastre necritice, ne lăsăm convinşi de oameni care vorbesc ca şi cum ar fi în cunoştinţă de cauză, indiferent dacă este sau nu aşa. Singurul mod în care putem aprecia adevărul unei aserţiuni este ori să examinăm temeiurile şi dovezile care pot fi oferite în sprijinul ei, ori să căutăm dovezi sau temeiuri împotriva acesteia. Cu toate acestea, este obijnuită simpla aseratare a unei opinii; aceasta, împarte, pentru că ar fi plictisitoare enunţarea fiecărui temei implicit pentru susţinerea unei opinii, mai ales atunci când discutăm cu cineva care împărtăşeşte multe din asumpţiile noastre.


Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.45

Argumentum Ad Hominem/ Atac la persoană

Expresie latină cu sensul "referitor la persoană". Este folosită în două moduri principale, care pot creea confuzie. Fără îndoială, cea mai comună utilizare este aceea de îndreptare a atenţiei către o strategie ocolită de argumentaţie, care constă în a transfera atenţia de la problemă în discuţie la un aspect nerelevant al persoanei care o susţine. A califica enunţul cuiva drept ad hominem în acest sens este întotdeauna un reproş; implică a pretinde că aspectele personalităţii sau comportamentul interlocutorului, care au devenit centrul discuţiei, sunt nerelevante pentru problema în cauză.
Un argument ad hominem, în al doilea sens, este o demonstraţie legitimă a inconsistenţei oponentului. Această utilizare a termenului este mult mai rar întâlnită. Un argument este ad hominem în acest al doilea sens dacă presupunem întoarcerea argumentului împotriva oponentului (numit uneori strategia "şi tu" sau "tu quoque").
Este importantă distincţia între cele două sensuri ale argumentului ad hominem, pentru că primul tip este o eroare neformală ; al doilea este o strategie argumentativă perfect rezonabilă.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.43-45

Argumentul complicităţii la vinovăţie

Demonstrarea faptului că situaţia în discuţie nu este unică. Este folosit de obicei cu intenţia de a slăbi forţa unui argument arătând că cerinţa de consistenţă ar trebui să-l determine pe vorbitor să aplice aceleaşi principii şi în alte situaţii, ceea ce poate nu vrea să facă. Argumentul complicităţii la vinovăţie înseamnă a arăta că dacă vorbitorul vrea într-adevăr să-şi apere concluzia dată, atunci va trebui să "înghită găluşca" şi să accepte că situaţiile viitoare vor trebui tratate în acelaşi mod, sau să explice ce face pentru ca situaţia prezentă să difere de alte situaţii cu care pare să aibă în comun trăsăturile caracteristice.
Unele întrebuinţări ale argumentului complicităţii la vinovăţie sunt dubioase. De exemplu, unii oameni îl folosesc pentru a-şi justifica comportamentul imoral pe temeiul că şi alţi oameni se comportă urât.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.40-41

Argumente circulare/ Cerc vicios

Un argument circular ia forma:

A pentru că B
B pentru că A

Când nu există temeiuri independente pentru a susţine A sau B, acest lucru este descris ca cerc vicios şi ar trebui respins ca formă extrem de needificatoare a erorii petitio principii. Dacă nu există temeiuri suplimentare pentru A sau B, atunci asta este echivalent cu distracţia imposibilă de a te ridica de jos trăgând de ambele şireturi ale pantofilor.
Argumentele circulare nu sunt nevalide; cu alte cuvinte, din punct de vedere logic nu este, în sine, nimic greşit în ele. Cu toate astea, atunci când sunt cercuri vicioase, aceste argumente au un caracter informativ extrem de scăzut.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.36-37

Argument relativ la persoană/ Atac la persoană

Atacarea caracterului unei persoane cu care suntem în dispută, în loc de a găsi o greşeală în argumentaţia sa. Tradiţional, este cunoscut ca argumentare ad hominem (expresia latină pentru "referitor la persoană"). Argumentul relativ la persoană este de cele mai multe ori o tehnică retorică, deoarece discreditarea sursei unui argument lasă de obicei argumentul în sine intact.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.34-35

Argument relativ la ignoranţă/ Beneficiul îndoielii

Eroare neformală în care lipsa unor dovezi cunoscute împotriva unei opinii este considerată o indicaţie că aceasta este adevarată. Totuşi, necunoaşterea dovezilor împotriva unui punct de vedere nu demonstrează că nu ar putea exista dovezi contra lui în cel mai bun caz, este un sprijin indirect pentru acesta.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.33-34

Argument knock-out

Argument care respinge în totalitate un punct de vedere; echivalentul pentru argumente al knock-out-ului din box.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.33

Argumentul apelului la autoritate/ Autoritate

Considerarea unor enunţuri ca fiind adevărate doar pentru că o pretinsă autoritate în acea problemă spune că sunt adevărate. Există foarte bune temeiuri pentru a ţine cont de părerea experţilor într-o serie largă de probleme. Există o diviziune a muncii intelectuale care face raţională căutarea punctelor de vedere ale experţilor atunci când intrăm într-un domeniu în care nu avem temeiuri să ne încredem în cunoştinţele şi opiniile noastre. În asemenea cazuri, căutăm experţi care au o pregătire relevantă şi a căror activitate este observată de un corp de profesionişti; de aceea avem încredere în judecăţile lor. Totuşi, chiar în aceste cazuri se cuvine să păstrăm un anumit grad de scepticism. În alte cazuri, respectul faţă de experţi poate fi total nepotrivit. O tendinţă psihologică foarte periculoasă pe care o au mulţi oameni este de a se încrede în punctele de vedere ale autorităţilor chiar şi atunci când acestea vorbesc despre subiecte în afara ariei lor de specializare.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.37-39

Analogie (argumente prin*)/ Analogii slabe

Argumente ce se bazează pe compararea a două lucruri pretinse a fi asemănătoare. Argumentele prin analogie se bazează pe principiul potrivit căruia, dacă două lucruri se aseamănă sub anumite aspecte cunoscute, este probabil ca ele să se asemene şi în alte privinţe, deşi acestea nu sunt direct observabile. Acest principiu produce, în cel mai bun caz, doar concluzii probabile; rareori furnizează o dovadă convingătoare, deoarece asemănarea în anumite priviţe nu indică întotdeauna cu certitudine şi asemănarea sub alte aspecte. O excepţie o reprezintă situaţia în care este vorba de similaritate a formei logice, caz în care, dacă un argument este valid, orice alt argument de aceeaşi formă logică trebuie să fie de asemenea valid.
Argumentarea pe bază de analogie poate părea la prima vedere o formă de raţionare absolut sigură. Cum altfel am putea învăţa din experienţă, dacă nu transferând rezultatele anumitor descoperiri asupra unor situaţii noi, asemănătoare? Totuşi, argumentele prin analogie sunt sigure numai dacă situaţiile comparate sunt în mod relevant asemănătoare, dar din păcate nu există un criteriu simplu pentru asemănările relevante.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.25

Ambiguitate sintactică/ Amfibolie

Ambiguitatea sintactică, numită uneori amfibolie, apare atunci când ordinea cuvintelor permite două sau mai multe interpretări.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.24

Ambiguitatea referenţială

Apare atunci când un cuvânt este folosit astfel încât poate fi considerat că referindu-se la oricare din două sau mai multe lucruri. Asemenea ambiguităţi de referinţă apar deseori atunci când sunt folosite pronume ca "ea", "el", "al ei", "al lui", "o", "ei", "ele".

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.23-24

Ambiguitatea lexicală

Apare atunci când un cuvânt cu două sau mai multe sensuri este folosit astfel încât expresia sau propoziţia care îl conţine poate fi înţeleasă în mai multe feluri. Jocurile de cuvinte se bazează pe ambiguităţi lexicale.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.23

Ambiguitate

Un cuvânt sau o expresie ambiguă are două sau mai multe sensuri. Ambiguitatea nu trebuie confundată cu vaguitatea. Vaguitatea rezultă din imprecizia limbajului; ambiguitatea apare numai atunci când un cuvânt sau o expresie pot fi interpretate în mai multe feluri. Există trei tipuri comune de ambiguitate: ambiguitatea lexicală, referenţială şi sintactică.
Deşi este foarte greu de eliminat orice ambiguitate, oriunde există realmente posibilitatea unei confuzii. Merită să ne asiguăm că s-a înţeles clar ceea ce aveam de spus. Totuşi, ar fi pură pedanterie să-ţi petreci viaţa eliminând toate interpretările posibile dar în mare măsură improbabile, desigur cu excepţia situaţiei în care se întocmeşte un document legal.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.22-24

Minciună prin omisiune/ Amăgire

Reţinerea selectivă de informaţii, cu intenţia de a înşela. Unii oameni se conving pe ei înşişi că a nu spune ceva incriminatoriu este mai puţin culpabil decât minciuna propriu-zisă. În consecinţă, ei merg până în pânzele albe în a evita să spună ceva ce nu este adevărat, în timp ce sunt destul de mulţumiţi să mintă prin omisiune şi deci să-i inducă pe alţii în eroare. Aceasta înseamnă gândire deziderativă. Ceea ce este rău în a minţi pur şi simplu nu este doar faptul că, în mod caracteristic, asta îi face pe oameni să creadă lucruri care nu sunt adevărate, dar şi că implică amăgirea deliberată şi poate duce la consecinţe nefaste. Totuşi, a minţi prin omisiune implică de asemenea amăgirea deliberată şi poate avea consecinţe la fel de neplăcute ca şi minciuna propriu-zisă. Este deci greu de justificat distincţia morală dintre cele două tipuri de amăgire. Principala diferenţă pare să fie aceea că minciuna propriu-zisă este de obicei mai uşor de dovedit decât cazurile de minciună prin omisiune.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.122

Minciună/ Amăgire

Scrierea sau rostirea a ceva despre care ştim sau credem că nu este adevărat. Minciuna este aproape universal condamnată, dar este foarte răspândită. Unii oameni cred că minciuna este absolut imorală şi nu poate fi niciodată justificată, indiferent de consecinţele benefice care ar putea urma. În general, ei derivă această concepţie din convingerile religioase. Alţi oameni cred că minciuna este imorală pentru că are adesea consecinţe dăunătoare. Chiar dacă nu are efecte dăunătoare într-o situaţie anume, este totuşi imorală pentru că, dacă este descoperită, minciuna subminează practica generală a spunerii adevărului, pe care se bazează comunicarea umană.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.121

Afirmarea consecventului

Eroare formală care poate părea, la o privire superficială, un argument valid. Are următoarea formă de bază:

Dacă p, atunci q.
q.
Prin urmare p.

Ceea ce este greşit în acest argument este că, şi dacă cele două premise sunt adevărate, concluzia nu este în mod necesar adevărată: poate să fie adevărată sau poate să nu fie. Deci nu este o deducţie sigură. Concluzia este non sequitur: nu decurge cu necesitate.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.19-20

Adevăr prin consens/ Consens

Considerarea unor enunţuri ca fiind adevărate numai pentru că există un acord general asupra lor. Nu este o modalitate sigură de descoperire a adevărului, în cele mai multe probleme; din simplul fapt că există un acord general asupra unei afirmaţii nu decurge că aceea afirmaţie este adevărată.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.17

Argumentul pantei alunecoase / A face primul pas/ Continuum

Tip de argument care se bazează pe premisa că, dacă faci o mică mişcare într-o anumită direcţie, poate fi apoi extrem de dificil sau chiar imposibil să previi o mişcare de proporţii în aceeaşi direcţie. Dacă faci un pas pe o pantă alunecoasă, rişti să aluneci din ce în ce mai repede până jos. Cu cât ai coborât mai mult pe pantă, cu atât este mai greu să te opreşti. După un timp nu te mai poţi opri, chiar dacă vrei asta cu tot dinadinsul. Această metaforă a pantei alunecoase este des folosită, explicit sau implicit, ca o modalitate de a-i convinge pe oameni că acceptarea unor practici relativ inofensive vă duce inevitabil la legitimarea unor practici indezirabile.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.41

Pedanterie/ A despica firul în patru/ Meschinărie

Grijă supărătoare şi nepotrivită pentru detalii, deseori pe socoteala a ceea ce este realmente important într-o discuţie. Termenul "pedanterie" este folosit întotdeauna în mod peiorativ. Acuzaţia de pedanterie poate fi folosită ca o formă de retorică. Cei ce sunt concentraţi să-i convingă pe alţii de punctul lor de vedere pot respinge pur şi simplu orice critică pe motiv că este o pedanterie. Dacă descoperi vreo greşeală de detaliu în argumentul sau dovada cuiva, poţi fi acuzat pe nedrept de a fi pedant. Această acuzaţie este de fapt îndreptată deseori împotriva celor ce sunt riguroşi în gândirea critică. Cel mai eficient mod de a o întâmpina este să demonstrezi că atenţia faţă de detalii în acel caz particular este potrivit şi relevant. Din păcate, nu există o regulă simplă de a deosebi între pedanterie şi atenţia potrivită şi lăudabilă faţă de detalii. Contextul este cel ce determină regulile cercetării.

Warburton, Nigel - "Cum să gândim corect şi eficient",
Editura Trei, 1996, pag.135