Finocchiaro este cel care a sesizat, în 1980, importanţa identificării, structurării şi reprezentării componentelor raţionamentelor filosofice şi ştiinţifice. În cartea sa, "Galileo şi Arta Raţionării" a descris câteva pasaje din argumentele lui Galileo, pe care le-a vizualizat cu ajutorul diagramelor. Aceste grafice folosite de Finocchiaro sunt ajutătoare pentru a arăta relaţiile dintre premise şi concluzii.
În lucrarea "Anyone Who Has a View. Theoretical Contributions to the Study of Argumentation" , Walton şi Reed ţin să precizeze că aceste scheme argumentative includ forme deductive şi inductive de argument, cu care suntem atât de obişnuiţi în logică, dar şi forme care sunt incluse într-o a treia categorie, numite ipotetice sau prezumptive. Al treilea tip de argument poate fi anulat, adică e predispus căderii pe măsură ce apar dovezi noi, şi îşi are greutatea în consideraţiile dintr-un dialog. În cadrul schemelor prezumptive, premisele nu implică concluzia, fie că este vorba de inferenţă deductivă sau de inferenţă inductivă.
Studiul schemelor s-a developat gradual, motivat parţial de retorică, dar şi de necesitatea din logică de a trata erorile informale şi alte probleme ale logicii informale. Această muncă a apărut, în mare parte, în departamentele de filozofie şi în cele de comunicare dar, după o vreme a devenit interdisciplinară, incluzând cercetări din câmpuri ca lingvistica şi procesele matematice. S-a developat îmbinarea proiectelor.
Cartea lui Perelman şi Olbrechts-Tyteca (1969), "The New Rhetoric" a început studiul diverselor forme comune de argument folosite nu doar în argumentarea retorică şi filosofică, dar şi în drept, ştiinţă, şi în multe alte contexte ale discursului la fel de bine. Desigur, multe asemenea forme de argument sunt listate şi tratate destul de mult de către Aristotel în Topice. Un tabel care să facă comparaţie între lista celor 28 de topice găsite în Retorica lui Aristotel şi cele 13 scheme argumentative din cartea lui Perelman şi Olbrechts-Tyteca, "The New Rhetoric", a fost construit de către Warnick (2000). De-a lungul lungii istorii a studiului aşa-numitelor topice (topoi), sau a formelor comune de argument, rolul lor în cadrul dialecticii şi al retoricii a fost controversat.
Un argument care poate fi anulat este unul în care concluzia poate fi acceptată de probă, în relaţie cu dovezile cunoscute la un moment dat al investigaţiei dintr-un caz, dar poate fi retrasă pe măsură ce apar dovezi noi.
Un argument anulabil este nu foarte puternic prin el însuşi, dar care poate fi destul de puternic să ofere destule dovezi pentru a justifica acceptarea raţională a concluziei într-o balanţă de consideraţii, după cum continuă investigaţia. Investigaţia poate continua şi în condiţii de nesiguranţă şi chiar în lipsa dovezilor , folosind concluzia acceptată de probă. Recunoaşterea argumentelor care pot fi anulabile a dus la un schimb de paradigme în logică,în inteligenţa artificială şi ştiinţa cognitivă ocupată cu formele argumentului.
Schemele argumentative prezumptive sunt realizate cu ajutorul a două componente. Una este reprezentarea formei argumentului, şi cealaltă este un set de întrebări critice corespunzătoare acelei forme de argument. Tehnica de evaluare a argumentelor anulabile prin intermediul folosirii unui set de întrebări critice speciale corespunzătoare fiecărei scheme argumentative se datorează lui Arthur Hastings (1963). Acesta a stabilit o listă a multor scheme comune cu un set de întrebări critice care să acompanieze fiecare schemă. Un argument, potrivit unei scheme, este anulabil dacă este pusă o întrebare critică, potrivită contextului, care nu poate primi un răspuns.
Problema este modul în care întrebările critice se potrivesc, ca formă de atac sau ceva similar unui atac, unui argument anulabil. O posibilă teorie este aceea că întrebările critice reprezintă premise adiţionale, care sunt asumpţii adiţionale ale argumentului, la un nivel mai adânc. Ele sunt precum premisele nesusţinute. Dar acest punct de vedere este destul de controversat. Dacă întrebările critice pot fi tratate ca premise implicite, această supoziţie are implicaţii pentru orice încercare de a modela în mod formal argumentarea. O altă teorie posibilă este aceea că unele întrebări critice funcţionează ca premise implicite, pe când altele funcţionează ca puncte de plecare în descoperirea rebuturilor. Diferenţa crucială este că, mai târziu, vor avea ataşată o greutate a dovezii pentru interogator, pe când cele dinainte nu au.
Pe măsură ce câmpul studiului argumentării s-a developat, această abordare a devenit simţitor adoptată, de exemplu, de către Grennman şi Kienpointner. Kienpointner (1992) a developat o listare comprehensivă a schemelor argumentative ce include şi forme deductive şi inductive, în completarea celor prezumptive. Acum schemele argumentative sunt folosite în inteligenţa artificială, programe logice, în texte ale limbajului natural, sisteme argumentative pentru raţionamentul legal şi în tehnologia folosită de Internet.
Structura este cea care face un argument să fie un argument. Cu alte cuvinte, ceea ce face ca un argument să fie argument este faptul că cel puţin una din afirmaţii oferă evidenţă pentru adevărul sau falsitatea alteia. Putem reprezenta structura argumentului folosind diagrame simple ce reprezintă afirmaţiile individuale şi relaţiile dintre afirmaţii (ce afirmaţie suportă ce afirmaţie).
O diagramă a unui argument este ca un fel de mapă. Intr-o astfel de diagramă, căsuţele cu text sunt folosite pentru a reprezenta afirmaţiile, iar liniile sunt folosite pentru reprezentarea legăturilor. Astfel, dacă, considerăm un argument ca o serie de afirmaţii, în care una este concluzia, şi celelalte premisele care suportă concluzia, atunci diagrama unui argument este o reprezentare vizuală a acestor afirmaţii şi a legăturilor inferenţiale dintre ele.
Argumentele reprezentate prin diagrame sunt atât artă, cât şi ştiinţă, întrucât ai nevoie, câteodată, de imaginaţie să realizezi o diagramă care să aibă sens, şi poate că diagrama realizată este diferită de a altcuiva.
Voi lua ca exemplu, celebrul Cogito al lui Descartes: Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum – Mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist. Reprezentat prin diagramă, va avea următoarea formă:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu