Despre argumentare în general

Am putea spune că argumentarea ne este familiară tuturor, deoarece ne angajăm cu toţii regulat în practici argumentative, când avansăm afirmaţii sau acţiuni, sau când reacţionăm la afirmaţiile şi acţiunile celor din jur. Dar pentru că avem nevoie de o definiţie clară a termenului "argumentare", voi apela la celebra definiţie a lui Frans H. van Eemeren şi Rob Grootendorst, unii dintre susţinătorii logicii informale şi iniţiatorii teoriei pragma-dialectice.
În cartea "A Systematic Theory of Argumentation: The Pragma-dialectical approach" , argumentarea este definită ca "…o activitate verbală, socială şi raţională care urmăreşte convingerea unui critic rezonabil de acceptabilitatea unui punct de vedere, prin înaintarea unei pleiade de propoziţii care justifică sau respinge propoziţia exprimată în acea afirmaţie" . Aşa cum remarcă şi cei doi în lucrarea amintită, deşi definiţia se înscrie modului în care cuvântul "argumentare" este folosit în limbajul zilnic, apare o analiză conceptuală a noţiunii teoretice de argumentare, care conferă mai multă precizie din punct de vedere tehnic, dar şi introducerea într-un limbaj convenţional specific acestui domeniu.
Definiţia oferă câteva aspecte teoretice importante ale noţiunii de argumentare, pe care le vom analiza în ordinea menţionării lor. În primul rând, argumentarea este o activitate verbală, care apare în limbajul comun, şi ca orice altă activitate verbală, poate fi însoţită de mijloace de comunicare nonverbale, precum expresiile faciale şi gesturile. Trebuie subliniat, totuşi, faptul că nu putem înlocui complet, prin comunicarea nonverbală, limbajul. Fără limbaj argumentarea nu poate exista. Caracterul social al argumentării devine evident într-o discuţie ce implică doi sau mai mulţi interlocutori, iar ca activitate raţională, argumentarea se bazează pe consideraţii intelectuale, astfel încât, cel care argumentează acordă atenţie subiectului. O altă caracteristică este aceea că se referă la un punct de vedere specific, cu referinţă la o anumită problemă; cu alte cuvinte este părtinitoare unei anumite opinii. Cu ajutorul mijloacelor de argumentare, vorbitorul sau scriitorul îşi apără acest punct de vedere în faţa unui ascultător sau cititor care se îndoieşte de acceptabilitatea sa sau care are o altă opinie. Aşadar, argumentarea "urmăreşte convingerea unui critic rezonabil de acceptabilitatea unui punct de vedere" .
Grootendorst şi van Eemeren folosesc expresia "pleiadă de propoziţii" pentru a accentua că o argumentare constă din mai multe propoziţii, care sunt folosite pentru a justifica o afirmaţie, în cazul unui punct de vedere pozitiv, sau de a respinge o afirmaţie, în cazul unui punct de vedere negativ. Aceste propoziţii constituie un act complex al vorbirii care urmăreşte convingerea unui "critic rezonabil" , pentru că, atunci când sunt avansate argumente, se face apel la rezonabilitate în evaluarea acelor argumente. În caz contrar, nu ar mai avea niciun rost avansarea în argumentare.
Când vorbim de studiul argumentării, ne referim, în principiu, la analiza şi evaluarea discursurilor argumentative, dar şi la recunoaşterea elementelor neexprimate în aceste discursuri, la observarea structurilor şi schemelor argumentative, precum şi la identificarea şi studierea erorilor.
Trebuie subliniat că expresiile verbale nu sunt prin natura lor afirmaţii sau argumente, ci că acestea ajung aşa numai când apar în contexte în care îndeplinesc funcţii specifice procesului comunicaţional, devenind instrumente în vederea atingerii unui scop. Există unele cazuri în care o argumentare se centrează pe elemente reprezentate numai implicit în text şi care pot fi privite ca neexprimate. Aceasta se aplică, în particular, premiselor neexprimate, pentru că în argumentarea comună, există de regulă o premisă a raţionamentului care rămâne implicită. De cele mai multe ori poate fi uşor detectată dar, câteodată, este foarte dificil de stabilit cărei premise neexprimate îi este fidel susţinătorul. În asemenea situaţii, o analiză logică bazată exclusiv pe criteriul validităţii formale nu este decisivă. Este nevoie, de asemenea, de o analiză pragmatică care se foloseşte de informaţii contextuale şi de un fond de cunoaştere.
Argumentarea pentru sau împotriva unei afirmaţii poate fi simplă, constând numai dintr-un motiv explicit pentru sau împotriva punctului de vedere, sau poate avea o structură argumentativă mai complexă, care ţine de anticipare, adică depinde de modul în care apărătorul afirmaţiei şi-a organizat ideile în faţa îndoielilor sau criticilor. Organizarea internă a fiecărei argumentări individuale constituie un alt domeniu de interes. Pentru a analiza mecanismul de apărare angajat în argumentarea singulară, se face apel la principii justificatoare care intră în conceptul unei scheme argumentative. Nu trebuie ignorată nici identificarea erorilor de argumentare necesară pentru clarificarea motivului care a dus la o argumentare greşită, în unele cazuri, dar şi pentru prevenirea repetării erorilor.