De la regulile discuţiei critice la gândirea critică

În cadrul unei discuţii trebuie stabilite anumite reguli pentru a se ajungă la scopul propus şi pentru ca fiecare participant implicat să-şi exprime punctul de vedere. Într-o discuţie critică, toată lumea poate în mod legitim să aserteze sau să pună la îndoială. Pentru a permite manifestarea deschisă a disputei, trebuie creat un climat care să le permită oamenilor să avanseze şi să pună la îndoială, în mod liber, orice punct de vedere.
Există zece reguli ale discuţiei critice, iar încălcarea acestora împiedică rezolvarea disputei în diversele stadii ale desfăşurării ei.
Prima regulă este formulată astfel: Participanţii nu trebuie să se împiedice unul pe altul de a susţine sau a pune la îndoială tezele care se confruntă. Această regulă se aplică în faza conflictuală a discuţiei critice şi este încălcată dacă un participant încearcă să impună anumite restricţii tezelor avansate sau puse în discuţie sau să limiteze dreptul fundamental al celeilalte părţi de a susţine şi a pune la îndoială propria sa poziţie. Acest lucru se poate realiza prin eliminarea interlocutorului ca participant serios la discuţie, fie exercitând presiuni asupra lui, fie prin atac direct la persoana lui - desconsiderându-i competenţa, obiectivitatea, integritatea sau credibilitatea, punându-i la îndoială intenţiile, insultându-l, arătând inconsecvenţa ideilor şi a acţiunilor sale trecute în raport cu cele prezente ş.a.m.d.
Dreptul stabilit de prima regulă merge în acelaşi pas cu un drept, la fel de fundamental, acela de a-l soma pe cel care a avansat o teză să şi-o apere. De aceea, a doua regulă a dezbaterii critice prezintă în mod explicit o obligaţie de apărare: Partea care a avansat un punct de vedere este obligată să-l apere dacă cealaltă parte îi cere acest lucru. Încălcarea acestei reguli se realizează prin: invocarea evidenţei tezei, garantarea exactităţii ei prin apel la autoritatea sau onestitatea celui ce o susţine, formularea tezei de o manieră care să o facă nefalsificabilă (se omit elementele cantitative şi se adaugă calificări esenţialiste, imunizând-o împotriva oricărei critici), deplasarea obligaţiei de a dovedi, prin cererea adresată oponentului de a arăta inexactitatea tezei (de genul, "dacă nu mă crezi, dovedeşte-mi că n-am dreptate").
O dispută asupra unui punct de vedere este rezolvată dacă opozantul îşi dă seama că îndoielile sale sunt nejustificate şi sfârşeşte prin a accepta punctul de vedere al propozantului. Disputa este, de asemenea, rezolvată dacă cel care apără punctul de vedere admite că el nu poate fi susţinut şi şi-l retrage. Un mod firesc de a face pe cineva să-şi abandoneze punctul de vedere este de a provoca o discuţie mixtă şi de a proba punctul de vedere opus. În acest caz, atacul încalcă a treia regulă a discuţiei critice: Atacul trebuie să poarte asupra punctului de vedere aşa cum a fost el avansat de către cealaltă parte. Riscul unei încălcări a acestei reguli este permanent în decursul discuţiei, fiind indiferent dacă acest lucru s-ar întâmpla în stadiul confruntării, în stadiul deschiderii, în stadiul argumentării sau în stadiul concluziei. Există două tehnici de a ataca o poziţie care nu este realmente cea a adversarului: fie atribuindu-i acestuia un punct de vedere fictiv, fie deformându-i punctul de vedere real.
Într-o discuţie critică, în etapele argumentării, propozantul avansează o argumentare menită să risipească toate îndoielile cu privire la acceptabilitatea tezei contestate. A patra regulă cere ca, în dezbaterea critică, argumentarea să se situeze în cadrul tezei contestate: O parte nu poate să-şi apere punctul de vedere decât avansând o argumentare relativă la acel punct de vedere. Regula poate fi încălcată dacă o teză e apărată prin argumente care nu au o legătură cu ea (argumentaţie non-pertinentă) sau prin mijloace străine argumentaţiei, căreia i se substituie vicleniile retoricii înşelătoare. Aceasta exploatează fie emoţiile sau prejudecăţile publicului, fie trăsăturile personale ale interlocutorului, logosul fiind astfel înlocuit de pathos şi de ethos.
Regula cu numărul cinci a discuţiei critice spune că: O parte nu trebuie să-i atribuie în mod abuziv părţii adverse o premisă implicită. Ea nu trebuie să respingă o premisă pe care a lăsat-o ea însăşi subînţeleasă. Regula spune, în esenţă, că propozantul nu poate fi obligat să-şi asume ceva la care nu s-a angajat, dar poate fi obligat să-şi asume tot ceea ce a angajat în discuţie. Regula este încălcată dacă reconstrucţia premisei implicite constituie o exagerare sau dacă protagonistul neagă adeziunea sa la o premisă neexprimată, deşi aceasta a fost reconstruită corect.
Cea de-a şasea regulă spune că: O parte nu trebuie să prezinte o premisă ca punct de plecare acceptat dacă lucrurile nu stau astfel. Ea nu trebuie nici să refuze o premisă dacă ea constituie un punct de plecare acceptat. Avem de-a face cu o încălcare a acestei reguli, dacă o propoziţie e prezentată ca punct de plecare comun, deşi nu e cazul, sau este pusă în discuţie în condiţiile în care aparţine clar punctului de plecare comun.
A şaptea regulă a discuţiei critice este definită astfel: O parte nu trebuie să considere că un punct de vedere a fost apărat în mod conclusiv dacă această apărare n-a fost condusă după o schemă argumentativă adecvată şi corect aplicată. Încălcarea corespunde aici alegerii unei scheme care nu convine propoziţiei respective sau aplicării inadecvate a unei scheme corecte şi pertinente. Remarca se referă în egală măsură la toate tipurile de argumentare.
În cea de-a opta regulă ni se spune că: O parte nu trebuie să utilizeze decât argumente logic valide, sau susceptibile de a fi validate prin explicitarea unei sau mai multor premise. Formele de transmitere a acestei reguli sunt foarte variate şi nu întotdeauna uşor de recunoscut. Să reţinem doar confuzia între condiţii necesare şi suficiente, confuzia între proprietăţile părţilor şi cele ale întregului.
Dacă un punct de vedere n-a fost apărat în mod conclusiv, atunci propozantul trebuie să şi-l retragă. Dacă un punct de vedere a fost apărat în mod conclusiv, opozantul nu mai trebuie să-l pună la îndoială, spune cea de-a noua regulă a discuţiei critice. Se încalcă această regulă, care se aplică fazei terminale a discuţiei, dacă una din părţi refuză să satisfacă exigenţele ei, dar şi dacă îi exagerează consecinţele pe care e îndreptăţită să le tragă.
Ultima regulă se aplică în toate fazele discuţiei critice şi poate fi încălcată de toţi participanţii. Aceasta spune că: Părţile nu trebuie să utilizeze formulări insuficient de clare sau de o obscuritate susceptibilă să genereze confuzie; fiecare dintre ele trebuie să interpreteze expresiile celeilalte părţi în modul cel mai atent şi pertinent posibil.
Dar respectarea acestor reguli ale discuţiei critice trebuie încadrată într-o gândire critică adecvată problemei. Ce presupune gândirea critică şi de ce ne este necesară în atingerea scopurilor propuse?
În ultima perioadă, se pune tot mai des accentul pe capacitatea de predare a modalităţilor de dezvoltare ale unei gândiri critice. Este destul de greu de stabilit o definiţie general valabilă a gândirii critice şi de a-i contura abilităţile, în condiţiile în care, aproape toţi cei implicaţi în studiul ei au creat propria definiţie, dar şi propria listă a abilităţilor care stau ca bază pentru gândirea critică.
Voi apela, în primul rând, la definiţia celui care este recunoscut drept "părintele" gândirii critice moderne, filosoful şi psihologul american, John Dewey. El a numit-o "gândire reflectivă" şi a definit-o astfel: "consideraţiile active, persistente şi ordonate ale unei credinţe sau presupuse forme de cunoaştere în lumina fundamentelor care o susţin şi a concluziilor favorizate către care tinde" . Trebuie să precizez că am descoperit această definiţie în cartea lui Alec Fisher, "Critical Thinking: An Introduction" . Definind gândirea critică ca un proces activ, Dewey o compară cu acel gen de gândire în care doar primeşti idei şi informaţii de la altcineva – ceea ce ar putea fi numit un proces pasiv. Pentru Dewey, şi pentru oricine a lucrat în această tradiţie, gândirea critică este, în esenţă, un proces activ, în care gândeşti lucrurile pentru tine, îţi ridici singur întrebări, găseşti singur informaţii relevante pentru tine, mai degrabă decât să înveţi într-un mod pasiv de la altcineva.
Prin folosirea termenilor "persistent" şi "ordonat", Dewey scoate în evidenţă o altă caracteristică a gândirii critice, reflectivitatea. El o compară cu tipul de gândire care nu este caracterizat de o atenţie prea mare şi în care ne angajăm cu toţii câteodată, ca atunci când sărim la o concluzie sau luăm fulgerător o decizie fără să ne gândim la ea. Câteodată, desigur, trebuie să facem acest lucru, pentru că trebuie să decidem rapid sau pentru că problema nu e destul de importantă încât să îi oferim atenţie, dar de cele mai multe ori tragem concluzii sau luăm decizii rapide când, de fapt, trebuie să ne oprim şi să reflectăm asupra lor.
Gândirea critică este un act mental continuu şi dificil de aplicat, ea cere antrenament, perseverentă, experienţă şi talent, din partea celui care o însuşeşte, dezvoltă şi utilizează, dar odată preluată la nivel superior, posesorul ei este capabil să extragă cea mai mare şi mai relevanta cantitate de informaţie dintr-o observaţie, un experiment, un dialog, o confruntare, o situaţie imprevizibilă şi complicată sau o analiză de caz.
Gândirea critică se manifestă şi în varianta analizantă şi în cea sintetizantă de proces, ea observă atent domeniul fenomenal sau social cu care este conectată şi valorifică optim mulţimea informaţiilor de care dispune, sau pe care le primeşte, pentru a extrage maximul de noutate conceptuală, structurală, evolutivă şi cauzală din evenimentul cercetat. A gândi critic înseamnă a evalua continuu plauzibilitatea şi relevanţa datelor disponibile, a informaţiilor derivabile din observaţie sau experiment prin raţionament, a corelărilor desprinse sau propuse şi a consecinţelor constatate.
Astfel, printre numeroasele abilităţi ale gândirii critice se numără: abilitatea de a recunoaşte probleme, de a găsi metode de întâmpinare a acestor probleme, de a aduna şi a ordona informaţiile pertinente, de a recunoaşte asumpţiile suprimate, de a înţelege şi a folosi limbajul cu acurateţe, abilitate de a interpreta datele, de a evalua dovezile şi declaraţiile, de a recunoaşte existenţa relaţiilor logice dintre propoziţii, de a trasa concluzii şi generalizări justificate, de a supune testelor generalizările şi concluziile la care se ajunge.