Abordări istorice în studiul argumentării

Abordări tradiţionale

Ceea ce am numit "abordare tradiţională" este exemplificat de "Introducerea în logică" a lui Irving Copi, publicată prima dată în 1953. Lucrarea lui Copi şi cărţile de logică influenţate de ea au deţinut hegemonia în universităţile din America. În ţara noastră, manualele de logică încă folosesc modelul de predare al lui Copi. Modelul presupune trei tehnici de evaluare inferenţială, folosind trei sisteme logice foarte developate: sistemul silogistic, o versiune deductivă a calculului propoziţional şi o versiune deductivă a calculului predicatelor.
Din cele trei sisteme, silogistica apare ca cel mai practic pentru evaluarea inferenţelor reprezentate de raţionamentele studiate în clasă. Prin silogism se înţelege orice fel de inferenţă cu două premise şi o concluzie. Deşi silogistica este superioară, prin regulile ei, care-i permit să funcţioneze ca o procedură de decizie, faţă de celelalte două sisteme care nu deţin această funcţie, ea poate fi înlocuită de mai puternicul calcul predicativ, care poate identifica raţionamentele valide în cazurile în care silogismul nu poate. Din păcate, este limitată să aibă de-a face, în principiu, cu argumente care pot fi distribuite în formele silogistice standard, mai exact, cu acele argumente în care din două propoziţii care au un termen comun se deduce, drept concluzie, o altă propoziţie, ai cărei termeni sunt termenii necomuni ai premiselor.
Nu multe argumente pe care le găsim în limbajul zilnic sunt exprimate într-o formă silogistică standard sau au potenţialul de a fi rescrise într-o formă standard. Manualul lui Copi oferă o soluţie acestei probleme: metoda diagramelor Venn de evaluarea a raţionamentelor. Metoda foloseşte diagrame care ne ajută să reprezentăm grafic asertaţiile silogistice categorice.
În cazul deducţiei propoziţionale, cea mai serioasă limitare este aceea că este o procedură a dovezii, nu una a deciziei. Adică, acest sistem poate arăta că unele argumente aflate în limbajul său sunt valide în mod formal, dar nu poate demonstra că cele nevalide sunt nevalide. Ce poate fi făcut mai bine, în acest caz, este a infera din greşeli pentru a construi o dovadă că argumentul este nevalid în mod formal. Aceasta este, desigur, o metodă inductivă. Deficienţă apare prin practica comună de aprovizionare cu seturi de argumente, despre care ni s-a spus că sunt valide.
Pentru că evaluarea inferenţială începe, în mod normal, într-o stare de incertitudine cu privire la calitatea inferenţei, sistemele axiomatic deductive, precum calculele propoziţionale, sunt limitate în folosirea practică de a testa inferenţe în argumentele folosite zilnic. Dobândirea competenţei în testarea probelor de argument nu este uşoară, şi odată realizată, este greu de reţinut doar prin folosirea continuă.
Calculul propoziţional este folosit doar pentru examinarea inferenţelor care implică cel puţin o disjuncţie, o condiţională sau o echivalenţă . Argumentele care conţin o disjuncţie sau o condiţională vor avea propoziţiile simbolizate prin litere, şi nici un argument de acest gen nu poate fi valid deductiv în cadrul sistemului. În argumentarea zilnică, disjuncţiile şi condiţionările nu apar atât de frecvent. Deci, se pare că doar o mică parte a argumentelor zilnice poate fi testată prin calculul propoziţional. În schimb posibilitatea de a aplica sistemul deductiv al predicatelor în evaluarea zilnică este , într-un fel , mai bun decât logica propoziţională. Aşa cum am mai spus, calculul predicatelor este mai puternic decât silogistica prin testarea inferenţelor raţionamentelor. În mod specific, poate fi folosit pentru a arăta validitatea, dar pe de altă parte, puterea sa în demonstrarea validităţii inferenţelor este echivalată de inabilitatea totală de a arăta nevaliditatea. Asta, pentru că este doar o procedură a dovezii, şi nu una ce ţine de decizie. Poate, totuşi să fie folosit la reducerea argumentelor la o formă în care decizia procedurală să fie aplicată.
Deşi există o proporţie mai mare de argumente, zilnic folosite, care să fie scrise în limbajul logicii predicatelor, multe dintre ele sunt nevalide, în mare pentru că reprezintă entimeme.
Schiţând rapid metoda de predare a lui Copi, putem să-i rezumăm deficienţele după cum urmează: sistemele deductive propoziţional şi viziunea deductivă a calculului predicatelor nu oferă procedurile decizionale adecvate, deoarece nu pot fi folosite la demonstreze nevalidităţii formale. Ele sunt folositoare doar în cazuri minoritare. În ceea ce priveşte calculul propoziţional, multe argumente nu conţin disjuncţii sau condiţionale, deci nu are rost testarea lor, pentru că sunt nevalide din start, iar în cazul calculului predicatelor, multe argumente pot fi simbolizate în limbaj, dar multe sunt probabil entimeme, şi sunt deci nevalide. Sistemele sunt greu de stăpânit, iar păstrarea stăpânirii lor necesită o practică frecventă.
Toţi cei care folosesc drept îndrumar cartea lui Copi pentru a afla dacă un argument poate sau nu să demonstreze concluzia, observă că aceasta se focalizează exclusiv pe o faţadă a calităţi argumentului – calitatea inferenţială. Nu este făcută nicio încercare pentru a se ajunge la judecăţi despre acceptarea concluziei argumentului examinat. Singurul interes este dacă inferenţa este validă, calitatea premiselor fiind, în general, ignorată complet. Aceste lucruri nu sunt surprinzătoare pentru cei care cunosc istoria logicii şi care ştiu că logica tradiţională, aşa cum a fost concepută în vremea lui Aristotel, este ştiinţa identificării principiilor inferenţelor bune. Logica studiază, atunci, aplicarea acestor principii pentru evaluarea inferenţelor argumentelor particulare.
Aristotel considera că veritabila cunoaştere ia naştere din adevăruri inferate deductiv din alte adevăruri incorigibile. Deşi credea că argumentele non-demonstrative merită studiate, el a folosit matematica drept model al logicii. Deductivismul, aşa cum a fost numită viziunea aristoteliană a calităţii inferenţelor, este rezumat în modul în care inferenţele sunt fie deductive, fie defective. Aşadar, logica, nu numai că este destinată descoperirii principiilor unei bune inferenţe, dar este şi limitată la descoperirea principiilor deductive valide ale inferenţelor care apar din forma logică.
Cartea lui Copi nu oferă nicio ghidare în evaluarea inferenţelor inductive, în ciuda faptului că acestea se găsesc la tot pasul în argumentarea zilnică.


Renaşterea contemporană în studiul argumentării

Viziunea tradiţională a argumentării, aşa cum este exemplificată în cartea lui Copi şi în lucrările care au folosit-o model, poate fi rezumată la încercarea de a utiliza logica matematică pentru evaluarea inferenţială a raţionamentelor nonmatematice. Deşi textul lui Copi continuă să fie utilizat în şcoli, a apărut un număr, în continuă creştere, de lucrări care diferă de acesta. Ele se focalizează pe trecerea de la logica matematică la o gândire critică.
Termenul de logică informală a fot pus în circulaţie de Gilbert Ryle, care l-a folosit ca titlu în 1954 pentru una din conferinţele sale. Alegerea termenului "informal", în locul celui "non-formal" a fost probabil una nefericită, pentru că sugerează că acest tip de logică este neriguroasă şi chiar pripită.
Logica informală reprezintă încercarea de a developa o logică ce stabileşte, analizează şi îmbunătăţeşte limbajul comun de raţionare (sau "de zi cu zi"). Astfel, cea mai mare parte a muncii sale se focalizează pe raţionamentele şi argumentele care se găsesc în schimbul personal, în publicitate, dezbateri politice, argumentarea juridică, şi în comentariul social ce caracterizează ziarele, televiziunile, Internetul şi alte forme de mass media. Se intersectează cu încercări de înţelegere a unor asemenea raţiuni din punctul de vedere al filosofiei, logicii formale, psihologiei cognitive şi la nivelul altor discipline.
Logica informala este "copilul" anilor 1960, înrădăcinată în mişcările sociale şi politice caracterizate de apelul la o educaţie mai "relevantă" pentru problemele zilnice. S-a nutrit spre încercarea de a înlocui exemplele artificiale de argument "bun" sau "rău", care tindeau să caracterizeze textele timpurii de logică, insistându-se pe raţiune, argument şi dezbatere.
Interesele teoretice care au motivat logica informală sunt anticipate în cărţile lui Hamblin şi Toulmin, dar în multe privinţe, lucrările lui Johnson şi ale lui Blair sunt considerate cele care au deschis calea.
Toulmin (1958) a încercat să prezinte o alternativă pentru logica formală care să se potrivească mai bine cu analiza argumentării zilnice. Cartea pionieră a lui Hamblin (1970) despre erori a fot prima carte modernă care a dorit resuscitarea ideea unei logici practice a conversaţiei, ca disciplină academică. Perelman şi Olbrechts-Tyteca (1969) au ieşit în faţă cu o nouă retorică bazată pe un concept al argumentării pragmatice, ce recunoştea multe scheme diferite de argumente des folosite în conversaţia de zi cu zi, ca bazele unui nou, mult mai practic, mod de studiu al întrebuinţărilor raţionamentelor. Grice (1975) a introdus ideea maximelor conversaţionale, regulilor cooperante ale discursului politicos conţinute în mod implicit în conversaţia zilnică. Johnstone (1978) a văzut evaluarea unui argument ca fiind corectă sau incorectă în relaţie cu modul în care acel argument a fost folosit pentru a ataca sau apăra un punct de vedere. Toate aceste progrese au arătat calea spre deşteptarea interesului în evaluarea argumentelor, în relaţie cu modul în care acestea apar în contextul conversaţional.
Într-o mişcare paralelă, teoreticienii în comunicare au susţinut o abordare pragmatică şi dialectică pentru evaluarea argumentării ca unealtă a actelor vorbirii în discursul comunicativ. Van Eemeren şi Grootendorst (1984) au folosit condiţiile actului vorbirii ca mijloace de construcţie a discursului argumentativ. Jacobs şi Jackson (1983) au evaluat strategii, în tentativele de influenţă conversaţională, folosind modele dialectice ale argumentului conversaţional. Rama susţinută în aceste noi abordări s-a bazat pe ideea că argumentarea poate fi văzută ca un fel de raţionare practică ce contribuie la atingerea scopurilor dintr-o conversaţie.