Definirea şi recunoaşterea argumentului

Când oamenii creează şi critică argumente, este folositor să înţelegem ce este un argument. Pentru a da o definiţie, mă voi folosi, ca şi mulţi alţii înaintea mea, de sketch-ul de comedie al celor de la Monty Python's Flying Circus, "Argument Clinic", în care argumentul este definit ca "o serie de declaraţii legate, destinate să stabilească o afirmaţie".




Într-un curs de Introducere în logică al Universităţii din Kentucky, o declaraţie este definită ca "o propoziţie care poate fi adevărată sau falsă. O premisă este o declaraţie într-un argument, oferind motiv sau suport pentru concluzie" , iar "o concluzie este o declaraţie într-un argument, indicând ceea ce argumentatorul încearcă să convingă" . Foarte important de subliniat este că, într-un argument pot apărea mai multe premise, dar concluzia rămâne unică.
Am ales acest sketch pentru că oferă, de asemenea, şi o distincţie între argument şi contradicţie, arătându-ne că nu este de ajuns să contrazicem afirmaţiile unei persoane atunci când ne angajăm în argumentare. "Un argument nu este doar contradicţie (…) Argumentul este un proces intelectual. Contradicţia este doar anularea automată a oricărei declaraţii făcute de cealaltă persoană(…)"(Argument Clinic). De asemenea, un argument trebuie distins de o dezbatere, pentru că o dezbatere este, de fapt, o serie de argumente, care au legătură, de obicei, cu un subiect sau cu subiecte asemănătoare.
Primul pas în recunoaşterea argumentului, în scopul înţelegerii şi evaluării argumentului, este de a identifica premisele şi concluzia acestuia. Din păcate, în argumentarea zilnic, această identificare este îngreunată de structura liberă a limbajului. Ar fi destul de frumos ca, în orice argument premisele să apară primele, iar concluzia să le urmeze, sau invers dar, argumentele bine organizate şi uşor de urmat, aşa cum apar în cărţile de logică, sunt destul de rare.
Pentru că premisele şi concluzia nu apar într-o anumită ordine în cadrul argumentului, trebuie să fim atenţi, în încercarea noastră de a le identifica, la anumite cuvinte "indicatoare" ce pot fi de folos. Concluziile sunt de obicei precedate de cuvinte ca:
"de aceea", "prin urmare", "deoarece", "deci", "aşadar", "putem concluziona că…", "putem infera că…" , "în concluzie"; premisele sunt de obicei precedate de cuvinte ca: "pentru că", "dat fiind faptul", "datorită", "aşa cum arată", "poate fi inferat din", "pe baza". Există şi argumente care nu conţin aceşti indicatori ai argumentării şi atunci, trebuie căutate premisele şi concluzia în cadrul contextului.
Pentru ca un argument să fie prezent, trebuie să existe o afirmaţie, exprimată drept concluzie şi susţinută de dovezi ale raţiunii, exprimate ca premise. Orice altceva nu este argument. Este destul de dificile, câteodată, de identificat dacă anumite pasaje din materiale scrise sau vorbite sunt argumente veritabile. De multe ori, oamenii cad în capcana de a se certa asupra a ceea ce sunt numite judecăţi de valoare. Judecăţile de valoare trebuie separate de cele factuale.
O concluzie care este o judecată de valoare poate apărea ca o concluzie normală într-un argument normal, dar nu este aşa. O concluzie într-un argument veritabil este mereu o judecată factuală. O judecată de valoare nu are niciodată elementele adevărului obiectiv în ea deoarece nu se ocupă de un fapt. Este o problemă ce ţine de gust, nu de adevărul obiectiv. Nu ne putem certa din cauza preferinţelor noastre. O judecată factuală are elementul adevărului obiectiv sau, după caz, poate fi arătat că este falsă pe când, pe baza judecăţilor de valoare se poate doar susţine ceva.
O problemă o reprezintă judecăţile etice sau morale, care au un statut special, deoarece unii specialişti susţin că ele ţin mai degrabă de gustul nostru, de preferinţele personale sau de sentimente, iar alţii că, cel puţin unele dintre aceste judecăţi, pot fi exprimate ca judecăţi factuale.
Câteodată un argument nu este pe deplin susţinut, o concluzie, una sau chiar mai multe premise pot fi lăsate pe dinafară. Aceste argumente sunt numite entimeme. Când interacţionăm cu astfel de argumente, o regulă, numită principiul carităţii, sugerează adăugarea acestor elemente lipsă astfel încât, argumentul să devină cât mai bun posibil.