Aplicaţii în discursul politic românesc

«Referitor la declaraţiile lui Traian Băsescu privind faptul că oamenii politici şi-au făcut legi prin care să se protejeze în faţa acţiunii procurorilor, Vadim Tudor a atras atenţia preşedintelui că nu poate face astfel de aprecieri la adresa politicienilor în general pentru că nu toţi sunt corupţi. "L-aş sfătui pe Traian Băsescu să nu se lege la cap fără să-l doară şi să nu vorbească de funie în casa spânzuratului. Sau dacă vorbeşte să facă precizări clare, delimitate cu o excepţie: PRM. Sau dacă ştie corupţi la noi, sau oameni amestecaţi în afaceri ilegale să-mi spună. Să-mi dea dovezi şi îi dau eu afară. Eu nu am nevoie de hoţi la uşa mea. (...) Nu cred ce spune Băsescu. Nu are creditul moral să vorbească lucrurile astea.(…) ", a declarat Vadim Tudor. Preşedintele PRM a mai solicitat şefului statului să spună care îi este averea şi să compare câţi bani a avut înainte de 89.» http://www.amosnews.ro/Vadim_Tudor_L_as_sfatui_pe_Traian_Basescu_sa_nu_se_lege_la_cap_fara_sa_l_doara_si_sa_nu_vorbeasca_de_funie_in_casa_spanzuratului-239839


Declaraţia liderului PRM, Vadim Tudor, începe cu doua proverbe, ultimul dintre acestea, "…să nu vorbească de funie în casa spânzuratului" anticipând eroarea tu quoque. Întrucât Vadim sesizează generalizarea pripită a preşedintelui, îi cere acestuia să nu includă şi partidul său în rândul celor corupţi, sau să precizeze clar corupţii şi persoanele amestecate în afaceri ilegale din partidul PRM. Folosind un tip de argument al complicităţii la vinovăţie, liderul PRM comite eroarea tu quoque ("şi tu") atunci când spune despre Traian Băsescu că "nu are creditul moral să vorbească lucrurile astea". Cu alte cuvinte, în viziunea lui Vadim Tudor, preşedintele României nu îi poate acuza pe oamenii politici de corupţie şi, deci, nici pe oamenii din partidul PRM, căci şi el este vinovat de acelaşi lucru de care acuză, adică de corupţie.







«Sorin Oprescu are şanse foarte mici de a ajunge în turul doi la alegerile locale pentru Primăria Capitalei. O spun la unison foştii săi colegi de partid, Marian Vanghelie şi Mircea Geoană. Cei doi lideri social-democraţi cred că cele mai mari şanse de a ajunge în turul doi le au Vasile Blaga şi Cristian Diaconescu. "Oprescu nu ia mai mult de 10 la sută şi nu intră în turul doi. Să ne aducem aminte că Traian Băsescu a avut nevoie de susţinerea a două partide pentru a câştiga Capitala. Oprescu nu are şanse... astea sunt cuvinte de desene animate", consideră Marian Vanghelie. "Stă foarte bine în sondaje în rândul electoratului din mediul urban şi cu foarte multă muncă din partea staff-ului de campanie, Cristian Diaconescu poate intra fără probleme în turul doi", a declarat Mircea Geoană.» http://www.realitatea.net/video_300277_liderii-psd-cred-ca-oprescu-are-sanse-mici-sa-ajunga-in-turul-doi-la-alegerile-locale_187321.html


Atât Marian Vanghelie, cât şi Mircea Geoană comit erori în argumentarea declaraţiilor făcute. În primul caz, Marian Vanghelie se foloseşte de slaba analogie pentru a-şi susţine punctul de vedere. El compară campania electorală a lui Sorin Oprescu cu cea a lui Traian Băsescu, dorind să arate că primul nu are şanse de câştig, nefiind susţinut de două partide, aşa cum a fost Traian Băsescu când a câştigat alegerile pentru Capitală. Argumentarea lui Vanghelie poate părea, la prima vedere, o formă de raţionare absolut sigură, căci ambele campanii electorale au acelaşi lucru în comun: câştigarea alegerilor pentru Capitală. Cum Traian Băsescu a câştigat aceste alegeri la timpul său, lui Marian Vanghelie i se pare normal să-l folosească drept model pentru campania lui Sorin Oprescu. Dar faptul că Sorin Oprescu nu foloseşte aceleaşi mijloace ca Traian Băsescu nu o să ducă în mod sigur la concluzia lui Marian Vanghelie, că acesta "nu are şanse". Cu ajutorul programului Araucaria, am încercat să redau schema raţionamentului folosit de Marian Vanghelie în justificarea declaraţiei că Sorin Oprescu nu are şanse. În cel de-al doilea caz, Mircea Geoană comite eroarea "cercetările arată că…", atunci când declară despre Cristian Diaconescu că "stă foarte bine în sondaje în rândul electoratului din mediul urban". Folosindu-se de sondaje, Mircea Geoană încearcă sa-şi justifice afirmaţia conform căreia "Cristian Diaconescu poate intra fără probleme în turul doi". Este probabil ca Geoană sa fi convins o parte dintre urmăritorii discursului său prin apelarea la sondaje, deşi este extrem de vag să pretinzi că rezultatele unor sondaje arată ceva, dacă nu poţi să susţii acest lucru. Nu este specificat cine a întocmit acest sondaj, care au fost metodele folosite sau dacă aceste rezultate au fost confirmate de alţi cercetători în domeniu. Pentru că Mircea Geoană nu specifică nimic clar despre aceste sondaje, afirmaţia sa rămâne neîntemeiată şi, deci neconvingătoare.








«Fostul preşedinte Ion Iliescu a reacţionat la afirmaţiile făcute de Traian Băsescu la adresa sa, susţinând că şeful statului suferă de "o obsesie de-a dreptul maladivă". Traian Băsescu a declarat marţi la postul public de radio că Ion Iliescu este "specialist în lovituri de stat".
"Am mai avut din păcate o experienţă istorică cu un şef de stat care era obsedat de lovituri de stat. Şi ştim bine cum a terminat. Este vorba de Nicolae Ceauşescu. N-aş vrea ca domnul Băsescu să întindă coarda până acolo, să repete comportamentul acelui şef de stat", a declarat Ion Iliescu.
Preşedintele de onoare al PSD s-a referit şi la Revoluţia din 1989, afirmând că prin faptul că Băsescu îl numeşte "specialist în lovituri de stat", acesta jigneşte poporul român. "Ce lovituri de stat am dat eu? Revoluţia Română a fost un proces istoric, ea s-a încadrat într-un proces mai amplu. (...) Iar Revoluţia Română a fost opera poporului român, nu a fost o lovitură de stat", a spus Ion Iliescu. Numai oamenii care "nu au nimic în minte", care nu au pregătire politică elementară pot să facă asemenea confuzii, crede fostul şef de stat. "El jigneşte pur şi simplu un moment istoric şi un popor care a fost făuritorul acestui moment de schimbări radicale", a adăugat Iliescu.
Iliescu a negat totodată că ar fi negociat cu Tăriceanu suspendarea şefului statului, catalogând drept absurde afirmaţiile lui Traian Băsescu. "Nu înţeleg ce l-a apucat în campanie electorală să iasă cu altfel de atacuri", a precizat fostul preşedinte.» http://www.realitatea.net/video_300887_i--iliescu--basescu-jigneste-poporul-roman_187982.html


Prima eroare comisă de Ion Iliescu, în răspunsul la afirmaţia lui Traian Băsescu, este cea a proastei companii. Iliescu atacă punctul de vedere al preşedintelui spunând că frica acestuia faţă de loviturile de stat este asemănătoare cu cea a lui Ceauşescu. Considerându-l în mod evident un exemplu negativ, Iliescu se foloseşte de Ceauşescu pentru a evidenţia că frica de lovituri de stat a lui Băsescu este neîntemeiată, ca şi în cazul fostului preşedinte Ceauşescu, numind-o "obsesie de-a dreptul maladivă". Din declaraţia lui Iliescu reiese compararea comportamentului politic din prezent al actualului preşedinte cu cel al lui Ceauşescu, dar aceasta analogie nu are temei, deoarece singurele puncte comune între cele doua persoane comparate sunt teama de lovituri de stat şi funcţia de preşedinte.
Iliescu termină această slabă analogie cu argumentul pantei alunecoase, declarând "n-aş vrea ca domnul Băsescu să întindă coarda până acolo, să repete comportamentul acelui şef de stat". Cu alte cuvinte, faptul că Traian Băsescu a luat-o în aceeaşi direcţie ca şi Ceauşescu, temându-se de lovituri de stat, poate duce la acelaşi sfârşit tragic ca şi în cazul predecesorului său. Folosindu-se de această tactică, Iliescu încearcă să convingă că adoptarea unei temeri, aparent inofensive, poate duce la evenimente tragice.
Combinate, aceste erori întăresc, în aparenţă declaraţia lui Iliescu, care devine convingătoare, dar analizându-le, putem observa că spusele sale rămân nejustificate.

Pentru analiza celei de-a doua părţi a declaraţiei sale voi apela la un articol în care apar acuzaţiile preşedintelui Traian Băsescu, căci din prezentul articol nu putem înţelege decât că Iliescu a fost catalogat de preşedinte drept "specialist în lovituri de stat", dar trebuie să aflăm şi motivele acestei acuzaţii.
În data de 06.05.2008, site-ul Mediafax prezenta următoarea ştire, care stă la originea declaraţiei lui Ion Iliescu:




«Preşedintele Traian Băsescu a declarat, marţi, la RRA, că preşedintele de onoare al PSD Ion Iliescu este "specialist în lovituri de stat", susţinând că acesta a negociat cu premierul Călin Popescu Tăriceanu suspendarea sa din funcţie, care a avut loc în 19 aprilie 2007(…). "(…)domnul Tăriceanu a negociat cu PSD-ul, în mod deosebit cu Iliescu, două lucruri - PNL să voteze suspendarea preşedintelui şi să elimine PD de la guvernare şi, în schimb, i-a garantat susţinerea până la sfârşitul mandatului. A fost unul din obiectivele domnului Iliescu, de altfel specialist în lovituri de stat; ce s-a întâmplat în Parlament în 19 aprilie anul trecut a fost o lovitură de stat cu aspect democratic", a spus Băsescu.» http://www.mediafax.ro/politic/basescu-iliescu-specialist-in-lovituri-de-stat.html?1687;2613900

După citirea acestui articol, înţelegem la ce se referă Băsescu în acuzaţia sa; este vorba de complotarea lui Tăriceanu şi a lui Iliescu la suspendarea din 2007 a preşedintelui. Întorcându-ne la partea a doua din declaraţia lui Iliescu - "Ce lovituri de stat am dat eu? Revoluţia Română a fost un proces istoric, ea s-a încadrat într-un proces mai amplu. " –, observăm cum acesta încearcă să ocolească subiectul pus în discuţie de Băsescu, cel al complotului, prin introducerea unei piste false: Revoluţia Română. Această tactică poartă denumirea de "heringi roşii" şi este frecvent întâlnită în discursurile politicienilor. Revoluţia Română este un subiect irelevant pentru ceea ce este pus în discuţie, dar Iliescu se foloseşte de acest moment istoric pentru a atrage de partea sa susţinerea celor care au participat sau sunt de acord cu ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989. Deşi Traian Băsescu nu foloseşte în acuzaţia sa Revoluţia Română, Ion Iliescu îşi continuă discursul pe aceeaşi pistă falsă pe care a deschis-o: "Iar Revoluţia Română a fost opera poporului român, nu a fost o lovitură de stat.(…)El jigneşte pur şi simplu un moment istoric şi un popor care a fost făuritorul acestui moment de schimbări radicale".
Ultima eroare comisă de Ion Iliescu este generalizarea pripită, căci el ajunge la falsa concluzie că Băsescu jigneşte "un moment istoric şi un popor care a fost făuritorul acestui moment de schimbări radicale".
Cu alte cuvinte, Iliescu scapă de acuzaţie prin introducerea unui "hering roşu", adică a unui subiect irelevant, cu ajutorul căruia ajunge la o generalizare pripită. Poporul român ajunge din spectator, implicat în discuţie, ba chiar mai rău, insultat. Din diagramă se observă clar, că acuzele pe care le aduce Traian Băsescu lui Ion Iliescu devin acuze pe care Traian Băsescu le aduce poporului român, deşi Băsescu nu foloseşte în discursul său Revoluţia Română sau poporul român. Aşadar, Băsescu nu-l mai poate insulta pe Iliescu, căci acest lucru ar duce la insultarea întregului popor român al cărui preşedinte este.

Rămânând la acelaşi subiect, îl voi introduce în analiză pe Adrian Năstase, care răspunde şi el la acuzaţia lui Băsescu.
Pe site-ul Antenei 3, în data de 09.05.2008, apare următoarea ştire :
«Invitat la Ştirea Zilei, cu Gabriela Vrânceanu Firea, preşedintele Consiliului Naţional al PSD, Adrian Năstase, aduce noi acuze preşedintelui României, Traian Băsescu. Afirmaţiile făcute de şeful statului la postul public de radio, potrivit cărora Ion Iliescu ar fi "specialist în lovituri de stat" îl revoltă pe Năstase..(…) "Dacă domnul Iliescu a dat o lovitură de stat, unul dintre profitori a fost chiar Traian Băsescu, care a fost numit secretar de Stat în Ministerul Transporturilor", a declarat fostul prim-ministru. (…)» http://www.antena3.ro/Nastase-Daca-Iliescu-a-dat-o-lovitura-de-stat-unul-dintre-profitori-a-fost-Traian-Basescu_pol_49074_ext.html

Năstase apelează în argumentarea sa la "strategia consecinţelor absurde". El doreşte să arate că punctul de vedere al lui Traian Băsescu este fals sau cel puţin de nesusţinut, căci dacă ar fi adevărat ar conduce la consecinţa absurdă că Traian Băsescu se învinovăţeşte singur. Aşadar, dacă preşedintele Traian Băsescu doreşte să îşi susţină în continuare acuzaţia, trebuie să recunoască, mai întâi, implicarea sa. Această recunoaştere este numită de Nigel Warburton "înghiţirea găluştii".
Năstase îl împinge astfel pe Băsescu într-o "falsă dilemă": să-şi recunoască implicarea, menţinându-şi acuza sau să-şi retragă acuzaţia fără a se implica şi pe sine în această deconspirare.


«Preşedintele Consiliului Naţional al PSD, Adrian Năstase, a declarat, miercuri, la Târgu Mureş, că strategia PSD pentru alegerile prezidenţiale de anul viitor va trebui construită astfel încât să nu mai existe un al doilea mandat al lui Traian Băsescu. Întrebat dacă viitorul candidat al PSD la Preşedinţia României se va numi Sorin Oprescu sau Adrian Năstase, fostul premier a spus că trebuie găsit cel mai bun candidat, care să asigure o victorie împotriva lui Traian Băsescu, întrucât actualul mandat al acestuia în fruntea statului este "deja suficient, e deja suprasuficient". "Ceea ce pot să spun, în nici un caz Băsescu. Strategia, după părerea mea trebuie construită în aşa fel încât să nu mai existe un al doilea mandat Traian Băsescu. Poate veţi considera că sunt subiectiv, dar am vorbit cu foarte multă lume în ţară, eu cred că un singur mandat e deja suficient, e deja suprasuficient. De aceea, cred că mai avem timp să gândim o soluţie, trebuie găsit cel mai bun candidat care să asigure o victorie împotriva lui Traian Băsescu", a mai spus Năstase.» http://www.mediafax.ro/politic/nastase-trebuie-gasit-cel-mai-bun-candidat-care-sa-asigure-o-victorie-impotriva-lui-basescu.html?1687;2634253


Adrian Năstase îşi exprimă clar, în acest discurs, scopul strategiei PSD pentru alegerile prezidenţiale. Indiferent de candidatul PSD propus pentru Preşedinţia României, se doreşte eliminarea unui al doilea mandat Traian Băsescu. Deoarece Adrian Năstase foloseşte doar numele lui Traian Băsescu, fără nicio referire la partidul din care face parte şi care joacă, de asemenea, un rol important pe scena politică, fiind partidul susţinător al actualului preşedinte, putem conchide că Adrian Năstase realizează un atac la persoană. Justificarea acestui atac este precizată în articol: «actualul mandat al acestuia în fruntea statului este "deja suficient, e deja suprasuficient"». Putem înţelege din declaraţia dată că partidul PSD, al cărui preşedinte este Adrian Năstase, nu a considerat adecvat comportamentul lui Traian Băsescu pe durata mandatului, dar pentru că Adrian Năstase foloseşte doar persoana întâi, putem crede că doar el este deranjat de atitudinea lui Băsescu.
Anticipând faptul că ar putea fi acuzat de subiectivism, Adrian Năstase încearcă să-şi susţină poziţia radicală luată împotriva lui Traian Băsescu: "am vorbit cu foarte multă lume în ţară". Din această afirmaţie putem deduce că în ţară există foarte mulţi susţinători ai opiniei sale, aceea că Traian Băsescu nu ar trebui ales din nou preşedinte. Adrian Năstase comite aici eroarea "cercetările arată că…", dar nu are nicio bază când declară acest lucru, întrucât nu face referire la nici un sondaj de opinie sau la nicio altă cercetare în acest sens. Cu alte cuvinte, însuşi Adrian Năstase a făcut aceste cercetări. Deşi nu este precizat numărul persoanelor care nu-l mai doresc pe Băsescu preşedinte, sau motivul pentru care optează pentru această alegere, Năstase consideră că sintagma "foarte multă lume în ţară" este un argument suficient, nerealizând că ar putea fi acuzat de subiectivism pentru că se foloseşte doar de cei care îi împărtăşesc opinia. La fel de bine, în ţară poate exista foarte multă lume care îl mai doreşte pe Băsescu la preşedinţie.
Urmărindu-şi interesul personal, acela de a-l transforma pe Băsescu într-o persoană indezirabilă, dar fără a fi catalogat subiectiv, Năstase îşi realizează propriul sondaj care poate denatura realitatea, căci nu se bazează pe dovezi concludente.
Se poate ca Năstase să aibă dreptate şi, într-adevăr, să existe foarte multă lume în ţară care să nu-l mai dorească pe Băsescu la preşedinţie, dar acest lucru ar fi doar o coincidenţă fericită. Până la proba contrarie, Năstase dă dovadă de gândire deziderativă crezând că există "foarte multă lume în ţară" cu aceeaşi părere ca a lui. Este într-adevăr plăcut să constaţi că "foarte multă lume" îţi împărtăşeşte opinia, dar asta nu înseamnă că toată populaţia din ţară este de acord cu tine. Folosirea termenului "foarte" este ambiguă în acest context şi nu face decât să ducă la confuzia "toţi/unii" sau chiar la eroarea unei generalizări pripite.

«ATAC. Geoană, Iliescu, Năstase şi Diaconescu au criticat puterea de dreapta
RAPORT ● Părerea lui Iliescu despre guvernarea de dreapta
Preşedinte-cacealma. Starletă aflată la final de carieră. Guvern şchiop şi ciung. Sunt etichete pe care liderii PSD le-au aplicat şefului statului şi Executivului condus de Călin Popescu Tăriceanu ieri, la prezentarea raportului "1.200 de zile de haos în România – Putere fără guvernare".
"Principalul factor perturbator este Traian Băsescu, care este un fel de Don Quijote cu Rosinanta sa, care este PD-L, şi se luptă cu morile de vânt şi din ţară, şi din afara ei", l-a caracterizat preşedintele social-democraţilor, Ion Iliescu, pe şeful statului, reluând teoria că, în timp ce PSD poate găsi "platforme comune" cu PNL, PD-L este un partid fără "fizionomie", definit de o "demagogie populistă". Preşedintele Consiliului Naţional, Adrian Năstase, l-a atacat şi el pe Traian Băsescu, spunând că nu a fost niciodată preşedintele României şi că este doar preşedintele PD. "Traian Băsescu ne-a arătat la Cotroceni că postul este vacant. Este grav, pentru că, în loc de echilibru politic, avem parte de mesaje de genul «Şo pe ei, pe parlamentari»",a acuzat Năstase.
"PREŞEDINTE-CACEALMA". Liderul PSD, Mircea Geoană, a menţinut atacul şi l-a numit pe şeful statului drept un "preşedinte-cacealma". "A fost într-adevăr un preşedinte jucător, dar într-un singur domeniu, pentru PD. Pentru restul României a fost un preşedinte-cacealma. (...) În loc să conducă ţara, Traian Băsescu organizează porţi deschise ca o starletă aflată la final de carieră", a spus Geoană, continuând, la fel de plastic, să acuze Guvernul că este "şchiop, dar şi ciung" pentru că "nu are decât mână de luat, şi nu de dat". "România este ca un Citroen condus de un şofer incompetent, fără direcţie şi fără frâne şi al cărui instructor de şofaj seamănă mai degrabă cu cetăţeanul turmentat", a arătat liderul PSD. Năstase a acuzat şi el actuala guvernare că este una "pe datorie, cu nenumărate carii care mănâncă şi distrug ceea ce s-a construit cu trudă de-a lungul anilor", în timp ce vicepreşedintele Cristian Diaconescu a criticat lipsa de profesionalism şi aroganţa în ceea ce priveşte sistemul juridic şi politica externă.» http://www.jurnalul.ro/articole/125009/basescu-si-pd-l:-don-quijote-si-rosinanta


Aşa cum precizează şi începutul articolului, Geoană, Iliescu, Năstase şi Diaconescu realizează atacuri la persoana preşedintelui Traian Băsescu.
Voi începe să analizez declaraţiile acestora în ordinea în care acestea apar în articol, ocupându-mă în primul rând de declaraţia lui Ion Iliescu: "Principalul factor perturbator este Traian Băsescu, care este un fel de Don Quijote cu Rosinanta sa, care este PD-L, şi se luptă cu morile de vânt şi din ţară, şi din afara ei". Iliescu se foloseşte de o slabă analogie pentru a crea o imagine caricaturală partidului PD-L, dar şi lui Traian Băsescu, invocând celebrul personaj al lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha, dar şi pe firava iapă a acestuia, Rosinanta. El evocă, în cadrul acestui atac, una dintre cele mai celebre scene ale literaturii universale, aceea a luptei lui Don Quijote cu morile de vânt, scenă cu numeroase interpretări în cadrul criticii literare. Am ţinut să fac această precizare pentru a arăta că, şi analogia realizată de Iliescu este deschisă la numeroase interpretări.
Deoarece, acesta nu-şi exprimă propria interpretare în legătură cu scena şi personajele evocate, atacul său devine ambiguu căci, se poate transforma chiar într-o laudă. Există numeroşi cititori ai romanului lui Cervantes care văd în Don Quijote un erou, în Rosinanta un prieten de încredere, iar în celebra luptă cu morile de vânt o luptă cu himerele. Dacă am folosi această interpretare, Băsescu ar fi un erou, care ajutat de PD-L poate înfrânge "himerele" din politica internă şi externă.
În continuare, articolul redă concluzia la care ajunge Ion Iliescu după ce reia teoria conform căreia , «în timp ce PSD poate găsi "platforme comune" cu PNL, PD-L este un partid fără "fizionomie"». Concluzia acestuia este aceea că partidul PD-L este «definit de o "demagogie populistă"». Cu ajutorul programului Araucaria, am redat schema argumentativă a acestei declaraţii. Dacă urmărim schema, observăm cum Iliescu realizează eroarea generalizării pripite, atunci când foloseşte partidul PSD drept model pentru toate partidele politice. Pornind de la premisa că «PSD poate găsi "platforme comune" cu PNL», se ajunge la o primă concluzie exprimată de Iliescu - «PD-L este un partid fără "fizionomie"». Pentru a ajunge în acest punct trebuie să urmăm logica folosită de Iliescu. Dacă partidul PSD poate găsi "platforme comune" cu partidul PNL, atunci premisa suprimată a argumentului ar fi aceea că Partidul PSD este un partid cu "fizionomie".

Eroarea generalizării pripite este subînţelesă în concluzia neexprimată Partidele cu "fizionomie" îşi găsesc "platforme comune" cu alte partide.
Dacă PD-L nu poate găsi "platforme comune" cu alte partide, atunci ajungem la ceea ce concluzionează, într-o primă instanţă, Iliescu: PD-L este un partid fără "fizionomie". Pentru a se ajunge la concluzia finală, PD-L este definit de o "demagogie populistă", se comite din nou eroarea generalizării pripite. PD-L este un partid fără "fizionomie" devine premisă minoră în acest ultim argument, al cărui concluzie este PD-L este definit de o "demagogie populistă". Premisa acestui argument nu poate fi decât Partidele fără "fizionomie" sunt definite de o "demagogie populistă", premisă ce încorporează cea de-a doua eroare a generalizării pripite.
Trecând la atacul lui Adrian Năstase, "Traian Băsescu ne-a arătat la Cotroceni că postul este vacant. Este grav, pentru că, în loc de echilibru politic, avem parte de mesaje de genul «Şo pe ei, pe parlamentari»", observăm eroarea gândirii în alb-negru. Năstase încadrează comportamentul politic al lui Băsescu între două poziţii extreme, prima fiind aceea a realizării unui echilibru politic şi cea de-a doua a instigării la conflicte. În cazul de faţă, această eroare duce la un argument circular care poate fi exprimat după cum urmează: Traian Băsescu nu a realizat un echilibru politic pentru că instiga cu mesaje de genul «Şo pe ei, pe parlamentari». Traian Băsescu instiga cu mesaje de genul «Şo pe ei, pe parlamentari» pentru a nu realiza un echilibru politic.
Unii ascultători pot fi influenţaţi de această declaraţie şi pot prelua o atitudine ostilă faţă de Băsescu, dar adoptând această atitudine, vor omite, ca şi Adrian Năstase, că Traian Băsescu poate instiga, fără a produce un dezechilibru politic.
Observăm şi în cazul acuzaţiilor lui Mircea Geoană folosirea aceloraşi erori, eroarea gândirii în alb-negru - "În loc să conducă ţara, Traian Băsescu organizează porţi deschise ca o starletă aflată la final de carieră" – şi slaba analogie - "România este ca un Citroen condus de un şofer incompetent, fără direcţie şi fără frâne şi al cărui instructor de şofaj seamănă mai degrabă cu cetăţeanul turmentat".

«PLD solicită demisia Guvernului Tăriceanu II până luni, în caz contrar urmând să iniţieze moţiunea de cenzură "Guvernul Tăriceanu - guvern corupt şi incompetent", a anunţat, vineri, liderul partidului, Theodor Stolojan. Liderul PLD, Theodor Stolojan, a prezentat, vineri, după Delegaţia Permanentă a partidului, o Rezoluţie adoptată în cadrul forului de conducere, prin care se solicită demisia, în trei zile, a Guvernului Tăriceanu II, în caz contrar PLD urmând să demareze demersurile pentru iniţierea unei moţiuni de cenzură, împreună cu Partidul Democrat. "Cerem Guvernului Tăriceanu să îşi dea urgent demisia, asumându-şi întreaga răspundere politică pentru numirea şi susţinerea în funcţie a fostului ministru al Agriculturii, Decebal Traian Remeş, şi a celorlalţi miniştri, asupra cărora planează grave acuzaţii de corupţie", se arată în Rezoluţia adoptată de Delegaţia Permanentă a PLD. În cazul în care, până luni, Guvernul nu demisionează, Theodor Stolojan a anunţat că PLD "demarează acţiunea de iniţiere a moţiunii de cenzură «Guvernul Tăriceanu - guvern corupt şi incompetent»", în acest sens formaţiunea urmând să înceapă discuţii cu toţi parlamentarii care susţin lupta împotriva corupţiei, indiferent din ce partid fac parte.» http://www.mediafax.ro/politic/pld-guvernul-demisioneze-pana-luni-initiem-motiune-cenzura.html?1687;953713

Partidul PLD, al cărui lider este Theodor Stolojan, pune Guvernul Tăriceanu în faţa unei false dihotomii sau a unei false dileme. Dacă guvernul nu acceptă să-şi dea demisia în condiţia sugerată de PLD, adică "asumându-şi întreaga răspundere politică pentru numirea şi susţinerea în funcţie a fostului ministru al Agriculturii, Decebal Traian Remeş, şi a celorlalţi miniştri, asupra cărora planează grave acuzaţii de corupţie", atunci partidul PLD iniţiază moţiunea de cenzură. Stolojan prezintă cazul într-o manieră care nu poate duce decât la două concluzii posibile. Pentru că în orice situaţie există mai multe alternative, declaraţia lui Stolojan devine o formă de sofistică, căci el introduce deliberat falsa dihotomie. Scopul său este de a constrânge Guvernul Tăriceanu să demisioneze.

Despre programul Araucaria

Schemele argumentative, aşa cum am arătat, ne ajută să ne ghidăm în reconstrucţia premiselor lipsă. După ce determinăm relaţia care leagă premisele de concluzie, devine posibilă înţelegerea modului în care elementele lipsă ar trebui adăugate, astfel încât să completeze analiza. Diagramele nu sunt ajutătoare doar pentru reprezentarea şi clarificarea tezelor unui argument şi obiecţiile aduse acestuia, ci şi pentru examinarea în profunzime a paşilor urmaţi de inferenţele plauzibile care suportă tezele. Stabilirea acestor paşi inferenţiali ajută în identificarea şi analizarea unui argument dat şi în evaluarea lanţului raţionamentelor din el.
Araucaria este un sistem de reprezentarea a argumentelor prin diagrame bazat pe limbajul caracteristic argumentării formulat în XML. Este accesibil gratuit pe Internet http://araucaria.computing.dundee.ac.uk/. Pentru a explica mai bine modul în care am folosit programul Araucaria în partea aplicativă, voi folosi ca exemplu diagrama dată înainte



Primul pas este de a încărca un document care cuprinde textul discursului. Odată apărut acest text, se trece la selectarea cu mouse-ul, a propoziţiilor ce intră în formarea argumentului.
La fiecare propoziţie selectată, se dă click în căsuţa albă. Acest procedeu duce la apariţia, în partea de jos, a unor cercuri galbene numerotate alfabetic, care reprezintă simbolic propoziţia selectată. Pentru a nu uita ce propoziţii reprezintă cercurile, un simplu click pe ele ne va aduce aminte, căci în partea cea mai de jos a programului va apărea propoziţia reprezentată. Am trasat o linie roşie pentru a se observa mai bine ceea ce am dorit să spun.




După selectarea tuturor propoziţiilor, trebuie introduse elementele lipsă ale argumentului. Aşa cum am subliniat pe parcursul lucrării, foarte rar întâlnim argumente care să fie complete. Pentru a introduce premisa lipsă – sau chiar concluzia lipsă – intrăm în Edit – Missing premise sau tastăm simultan Ctrl +M. Ne va apărea o căsuţă în care vom introduce propoziţia dorită, evident după ce am identificat-o în schema argumentativă.





Noile propoziţii vor fi reprezentate de cercuri de culoare mov. Numerotarea lor se va face în continuarea celor găsite în textul iniţial.
Odată terminat procesul de introducere a tuturor elementelor lipsă, vom trece la stabilirea legăturilor dintre propoziţii. Acest procedeu implică trasarea, cu ajutorul cursorului, a unei linii, de la un cerc la altul, în funcţie de relaţia care există între elemente. Este, de altfel, şi ultimul pas în realizarea diagramei.
După ce am trecut prin toţi aceşti paşi, putem spune că am realizat diagrama unui argument, ajutându-ne de programul Araucaria. Celebrul argument al lui Descartes va fi simbolizat, după cum urmează:



Sper că această exemplificare subliniază rolul important pe care acest program îl deţine în analiza argumentativă.

Entimemele

În cadrul diagramei apar căsuţe punctate care reprezintă premisele suprimate ale argumentului, adică entimemele.
Invocând autoritatea lui Aristotel, logica a folosit, în mod tradiţional, termenul "entimemă" pentru a desemna un argument cu premise - chiar cu concluzia - lipsă (nesusţinute). Din ce în ce mai multă dovezi arată că, termenul "entimemă" se bazează pe o interpretare greşită a scrierilor lui Aristotel, începând de la comentatorii timpurii. Burnyeat a arătat în 1994 că Alexandru din Aphrodisias ar fi primul care a înaintat, ceea ce a devenit cunoscut în mod tradiţional, drept entimemă. După Burnyeat, ceea ce a vrut Aristotel într-adevăr să spună prin "entimemă" este acel tip plauzibil de argumente cu o premisă majoră care exprimă o generalizare ce nu este absolut universală, dar care este anulabilă. Un astfel de argument poate arăta ca un silogism cu o premisă conţinând ceea ce numim azi un cuantificator universal. Dar această aparenţă ne induce în eroare. Această premisă conţine o generalizare susţinută doar "în mare parte", pentru a folosi traducerea lui Burnyeat pentru expresia lui Aristotel. Această nouă interpretare a scrierilor lui Aristotel despre entimeme sugerează că entimema aristoteliană este schema argumentativă anulabilă (prezumptivă) de genul celei descrise mai sus.
Problema stabilirii modului de umplere a premiselor sau concluziei lipsă în cadrul discuţiei există însă. Poate fi numită problema argumentelor cu părţi lipsă sau problema argumentelor incomplete. Poate părea o problemă simplă la început, dar multele dificultăţi apar. Asemenea argumente sunt exprimate în limbajul natural, iar un limbajul natural al discursului poate fi foarte problematic atunci când vine vorba de a-i da un sens. Inserarea premiselor care fac un argument valid poate reprezenta în mod greşit ceea ce susţinătorul a vrut să spună.
Examinând aceste probleme, pare că un visul de a crea o maşină a entimemelor, un dispozitiv care să insereze automat premisele sau concluzia lipsă, este de neatins, date fiind dificultăţile care apar atunci când avem de-a face cu argumentarea limbajului natural.

Importanţa diagramelor, a schemelor argumentative şi a întrebărilor critice

Douglas Walton şi Chris Reed au definit schemele argumentative ca "forme de argument ce modelează exemplele stereotipice ale judecăţii" . Cu alte cuvinte, schemele argumentative reprezintă structuri ale argumentelor folosite în discursul de zi cu zi, dar ele apar şi în contexte speciale, ca în argumentarea legala sau cea ştiinţifică.
Finocchiaro este cel care a sesizat, în 1980, importanţa identificării, structurării şi reprezentării componentelor raţionamentelor filosofice şi ştiinţifice. În cartea sa, "Galileo şi Arta Raţionării" a descris câteva pasaje din argumentele lui Galileo, pe care le-a vizualizat cu ajutorul diagramelor. Aceste grafice folosite de Finocchiaro sunt ajutătoare pentru a arăta relaţiile dintre premise şi concluzii.
În lucrarea "Anyone Who Has a View. Theoretical Contributions to the Study of Argumentation" , Walton şi Reed ţin să precizeze că aceste scheme argumentative includ forme deductive şi inductive de argument, cu care suntem atât de obişnuiţi în logică, dar şi forme care sunt incluse într-o a treia categorie, numite ipotetice sau prezumptive. Al treilea tip de argument poate fi anulat, adică e predispus căderii pe măsură ce apar dovezi noi, şi îşi are greutatea în consideraţiile dintr-un dialog. În cadrul schemelor prezumptive, premisele nu implică concluzia, fie că este vorba de inferenţă deductivă sau de inferenţă inductivă.
Studiul schemelor s-a developat gradual, motivat parţial de retorică, dar şi de necesitatea din logică de a trata erorile informale şi alte probleme ale logicii informale. Această muncă a apărut, în mare parte, în departamentele de filozofie şi în cele de comunicare dar, după o vreme a devenit interdisciplinară, incluzând cercetări din câmpuri ca lingvistica şi procesele matematice. S-a developat îmbinarea proiectelor.
Cartea lui Perelman şi Olbrechts-Tyteca (1969), "The New Rhetoric" a început studiul diverselor forme comune de argument folosite nu doar în argumentarea retorică şi filosofică, dar şi în drept, ştiinţă, şi în multe alte contexte ale discursului la fel de bine. Desigur, multe asemenea forme de argument sunt listate şi tratate destul de mult de către Aristotel în Topice. Un tabel care să facă comparaţie între lista celor 28 de topice găsite în Retorica lui Aristotel şi cele 13 scheme argumentative din cartea lui Perelman şi Olbrechts-Tyteca, "The New Rhetoric", a fost construit de către Warnick (2000). De-a lungul lungii istorii a studiului aşa-numitelor topice (topoi), sau a formelor comune de argument, rolul lor în cadrul dialecticii şi al retoricii a fost controversat.
Un argument care poate fi anulat este unul în care concluzia poate fi acceptată de probă, în relaţie cu dovezile cunoscute la un moment dat al investigaţiei dintr-un caz, dar poate fi retrasă pe măsură ce apar dovezi noi.
Un argument anulabil este nu foarte puternic prin el însuşi, dar care poate fi destul de puternic să ofere destule dovezi pentru a justifica acceptarea raţională a concluziei într-o balanţă de consideraţii, după cum continuă investigaţia. Investigaţia poate continua şi în condiţii de nesiguranţă şi chiar în lipsa dovezilor , folosind concluzia acceptată de probă. Recunoaşterea argumentelor care pot fi anulabile a dus la un schimb de paradigme în logică,în inteligenţa artificială şi ştiinţa cognitivă ocupată cu formele argumentului.
Schemele argumentative prezumptive sunt realizate cu ajutorul a două componente. Una este reprezentarea formei argumentului, şi cealaltă este un set de întrebări critice corespunzătoare acelei forme de argument. Tehnica de evaluare a argumentelor anulabile prin intermediul folosirii unui set de întrebări critice speciale corespunzătoare fiecărei scheme argumentative se datorează lui Arthur Hastings (1963). Acesta a stabilit o listă a multor scheme comune cu un set de întrebări critice care să acompanieze fiecare schemă. Un argument, potrivit unei scheme, este anulabil dacă este pusă o întrebare critică, potrivită contextului, care nu poate primi un răspuns.
Problema este modul în care întrebările critice se potrivesc, ca formă de atac sau ceva similar unui atac, unui argument anulabil. O posibilă teorie este aceea că întrebările critice reprezintă premise adiţionale, care sunt asumpţii adiţionale ale argumentului, la un nivel mai adânc. Ele sunt precum premisele nesusţinute. Dar acest punct de vedere este destul de controversat. Dacă întrebările critice pot fi tratate ca premise implicite, această supoziţie are implicaţii pentru orice încercare de a modela în mod formal argumentarea. O altă teorie posibilă este aceea că unele întrebări critice funcţionează ca premise implicite, pe când altele funcţionează ca puncte de plecare în descoperirea rebuturilor. Diferenţa crucială este că, mai târziu, vor avea ataşată o greutate a dovezii pentru interogator, pe când cele dinainte nu au.
Pe măsură ce câmpul studiului argumentării s-a developat, această abordare a devenit simţitor adoptată, de exemplu, de către Grennman şi Kienpointner. Kienpointner (1992) a developat o listare comprehensivă a schemelor argumentative ce include şi forme deductive şi inductive, în completarea celor prezumptive. Acum schemele argumentative sunt folosite în inteligenţa artificială, programe logice, în texte ale limbajului natural, sisteme argumentative pentru raţionamentul legal şi în tehnologia folosită de Internet.
Structura este cea care face un argument să fie un argument. Cu alte cuvinte, ceea ce face ca un argument să fie argument este faptul că cel puţin una din afirmaţii oferă evidenţă pentru adevărul sau falsitatea alteia. Putem reprezenta structura argumentului folosind diagrame simple ce reprezintă afirmaţiile individuale şi relaţiile dintre afirmaţii (ce afirmaţie suportă ce afirmaţie).
O diagramă a unui argument este ca un fel de mapă. Intr-o astfel de diagramă, căsuţele cu text sunt folosite pentru a reprezenta afirmaţiile, iar liniile sunt folosite pentru reprezentarea legăturilor. Astfel, dacă, considerăm un argument ca o serie de afirmaţii, în care una este concluzia, şi celelalte premisele care suportă concluzia, atunci diagrama unui argument este o reprezentare vizuală a acestor afirmaţii şi a legăturilor inferenţiale dintre ele.
Argumentele reprezentate prin diagrame sunt atât artă, cât şi ştiinţă, întrucât ai nevoie, câteodată, de imaginaţie să realizezi o diagramă care să aibă sens, şi poate că diagrama realizată este diferită de a altcuiva.
Voi lua ca exemplu, celebrul Cogito al lui Descartes: Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum – Mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist. Reprezentat prin diagramă, va avea următoarea formă:

Abordări istorice în studiul argumentării

Abordări tradiţionale

Ceea ce am numit "abordare tradiţională" este exemplificat de "Introducerea în logică" a lui Irving Copi, publicată prima dată în 1953. Lucrarea lui Copi şi cărţile de logică influenţate de ea au deţinut hegemonia în universităţile din America. În ţara noastră, manualele de logică încă folosesc modelul de predare al lui Copi. Modelul presupune trei tehnici de evaluare inferenţială, folosind trei sisteme logice foarte developate: sistemul silogistic, o versiune deductivă a calculului propoziţional şi o versiune deductivă a calculului predicatelor.
Din cele trei sisteme, silogistica apare ca cel mai practic pentru evaluarea inferenţelor reprezentate de raţionamentele studiate în clasă. Prin silogism se înţelege orice fel de inferenţă cu două premise şi o concluzie. Deşi silogistica este superioară, prin regulile ei, care-i permit să funcţioneze ca o procedură de decizie, faţă de celelalte două sisteme care nu deţin această funcţie, ea poate fi înlocuită de mai puternicul calcul predicativ, care poate identifica raţionamentele valide în cazurile în care silogismul nu poate. Din păcate, este limitată să aibă de-a face, în principiu, cu argumente care pot fi distribuite în formele silogistice standard, mai exact, cu acele argumente în care din două propoziţii care au un termen comun se deduce, drept concluzie, o altă propoziţie, ai cărei termeni sunt termenii necomuni ai premiselor.
Nu multe argumente pe care le găsim în limbajul zilnic sunt exprimate într-o formă silogistică standard sau au potenţialul de a fi rescrise într-o formă standard. Manualul lui Copi oferă o soluţie acestei probleme: metoda diagramelor Venn de evaluarea a raţionamentelor. Metoda foloseşte diagrame care ne ajută să reprezentăm grafic asertaţiile silogistice categorice.
În cazul deducţiei propoziţionale, cea mai serioasă limitare este aceea că este o procedură a dovezii, nu una a deciziei. Adică, acest sistem poate arăta că unele argumente aflate în limbajul său sunt valide în mod formal, dar nu poate demonstra că cele nevalide sunt nevalide. Ce poate fi făcut mai bine, în acest caz, este a infera din greşeli pentru a construi o dovadă că argumentul este nevalid în mod formal. Aceasta este, desigur, o metodă inductivă. Deficienţă apare prin practica comună de aprovizionare cu seturi de argumente, despre care ni s-a spus că sunt valide.
Pentru că evaluarea inferenţială începe, în mod normal, într-o stare de incertitudine cu privire la calitatea inferenţei, sistemele axiomatic deductive, precum calculele propoziţionale, sunt limitate în folosirea practică de a testa inferenţe în argumentele folosite zilnic. Dobândirea competenţei în testarea probelor de argument nu este uşoară, şi odată realizată, este greu de reţinut doar prin folosirea continuă.
Calculul propoziţional este folosit doar pentru examinarea inferenţelor care implică cel puţin o disjuncţie, o condiţională sau o echivalenţă . Argumentele care conţin o disjuncţie sau o condiţională vor avea propoziţiile simbolizate prin litere, şi nici un argument de acest gen nu poate fi valid deductiv în cadrul sistemului. În argumentarea zilnică, disjuncţiile şi condiţionările nu apar atât de frecvent. Deci, se pare că doar o mică parte a argumentelor zilnice poate fi testată prin calculul propoziţional. În schimb posibilitatea de a aplica sistemul deductiv al predicatelor în evaluarea zilnică este , într-un fel , mai bun decât logica propoziţională. Aşa cum am mai spus, calculul predicatelor este mai puternic decât silogistica prin testarea inferenţelor raţionamentelor. În mod specific, poate fi folosit pentru a arăta validitatea, dar pe de altă parte, puterea sa în demonstrarea validităţii inferenţelor este echivalată de inabilitatea totală de a arăta nevaliditatea. Asta, pentru că este doar o procedură a dovezii, şi nu una ce ţine de decizie. Poate, totuşi să fie folosit la reducerea argumentelor la o formă în care decizia procedurală să fie aplicată.
Deşi există o proporţie mai mare de argumente, zilnic folosite, care să fie scrise în limbajul logicii predicatelor, multe dintre ele sunt nevalide, în mare pentru că reprezintă entimeme.
Schiţând rapid metoda de predare a lui Copi, putem să-i rezumăm deficienţele după cum urmează: sistemele deductive propoziţional şi viziunea deductivă a calculului predicatelor nu oferă procedurile decizionale adecvate, deoarece nu pot fi folosite la demonstreze nevalidităţii formale. Ele sunt folositoare doar în cazuri minoritare. În ceea ce priveşte calculul propoziţional, multe argumente nu conţin disjuncţii sau condiţionale, deci nu are rost testarea lor, pentru că sunt nevalide din start, iar în cazul calculului predicatelor, multe argumente pot fi simbolizate în limbaj, dar multe sunt probabil entimeme, şi sunt deci nevalide. Sistemele sunt greu de stăpânit, iar păstrarea stăpânirii lor necesită o practică frecventă.
Toţi cei care folosesc drept îndrumar cartea lui Copi pentru a afla dacă un argument poate sau nu să demonstreze concluzia, observă că aceasta se focalizează exclusiv pe o faţadă a calităţi argumentului – calitatea inferenţială. Nu este făcută nicio încercare pentru a se ajunge la judecăţi despre acceptarea concluziei argumentului examinat. Singurul interes este dacă inferenţa este validă, calitatea premiselor fiind, în general, ignorată complet. Aceste lucruri nu sunt surprinzătoare pentru cei care cunosc istoria logicii şi care ştiu că logica tradiţională, aşa cum a fost concepută în vremea lui Aristotel, este ştiinţa identificării principiilor inferenţelor bune. Logica studiază, atunci, aplicarea acestor principii pentru evaluarea inferenţelor argumentelor particulare.
Aristotel considera că veritabila cunoaştere ia naştere din adevăruri inferate deductiv din alte adevăruri incorigibile. Deşi credea că argumentele non-demonstrative merită studiate, el a folosit matematica drept model al logicii. Deductivismul, aşa cum a fost numită viziunea aristoteliană a calităţii inferenţelor, este rezumat în modul în care inferenţele sunt fie deductive, fie defective. Aşadar, logica, nu numai că este destinată descoperirii principiilor unei bune inferenţe, dar este şi limitată la descoperirea principiilor deductive valide ale inferenţelor care apar din forma logică.
Cartea lui Copi nu oferă nicio ghidare în evaluarea inferenţelor inductive, în ciuda faptului că acestea se găsesc la tot pasul în argumentarea zilnică.


Renaşterea contemporană în studiul argumentării

Viziunea tradiţională a argumentării, aşa cum este exemplificată în cartea lui Copi şi în lucrările care au folosit-o model, poate fi rezumată la încercarea de a utiliza logica matematică pentru evaluarea inferenţială a raţionamentelor nonmatematice. Deşi textul lui Copi continuă să fie utilizat în şcoli, a apărut un număr, în continuă creştere, de lucrări care diferă de acesta. Ele se focalizează pe trecerea de la logica matematică la o gândire critică.
Termenul de logică informală a fot pus în circulaţie de Gilbert Ryle, care l-a folosit ca titlu în 1954 pentru una din conferinţele sale. Alegerea termenului "informal", în locul celui "non-formal" a fost probabil una nefericită, pentru că sugerează că acest tip de logică este neriguroasă şi chiar pripită.
Logica informală reprezintă încercarea de a developa o logică ce stabileşte, analizează şi îmbunătăţeşte limbajul comun de raţionare (sau "de zi cu zi"). Astfel, cea mai mare parte a muncii sale se focalizează pe raţionamentele şi argumentele care se găsesc în schimbul personal, în publicitate, dezbateri politice, argumentarea juridică, şi în comentariul social ce caracterizează ziarele, televiziunile, Internetul şi alte forme de mass media. Se intersectează cu încercări de înţelegere a unor asemenea raţiuni din punctul de vedere al filosofiei, logicii formale, psihologiei cognitive şi la nivelul altor discipline.
Logica informala este "copilul" anilor 1960, înrădăcinată în mişcările sociale şi politice caracterizate de apelul la o educaţie mai "relevantă" pentru problemele zilnice. S-a nutrit spre încercarea de a înlocui exemplele artificiale de argument "bun" sau "rău", care tindeau să caracterizeze textele timpurii de logică, insistându-se pe raţiune, argument şi dezbatere.
Interesele teoretice care au motivat logica informală sunt anticipate în cărţile lui Hamblin şi Toulmin, dar în multe privinţe, lucrările lui Johnson şi ale lui Blair sunt considerate cele care au deschis calea.
Toulmin (1958) a încercat să prezinte o alternativă pentru logica formală care să se potrivească mai bine cu analiza argumentării zilnice. Cartea pionieră a lui Hamblin (1970) despre erori a fot prima carte modernă care a dorit resuscitarea ideea unei logici practice a conversaţiei, ca disciplină academică. Perelman şi Olbrechts-Tyteca (1969) au ieşit în faţă cu o nouă retorică bazată pe un concept al argumentării pragmatice, ce recunoştea multe scheme diferite de argumente des folosite în conversaţia de zi cu zi, ca bazele unui nou, mult mai practic, mod de studiu al întrebuinţărilor raţionamentelor. Grice (1975) a introdus ideea maximelor conversaţionale, regulilor cooperante ale discursului politicos conţinute în mod implicit în conversaţia zilnică. Johnstone (1978) a văzut evaluarea unui argument ca fiind corectă sau incorectă în relaţie cu modul în care acel argument a fost folosit pentru a ataca sau apăra un punct de vedere. Toate aceste progrese au arătat calea spre deşteptarea interesului în evaluarea argumentelor, în relaţie cu modul în care acestea apar în contextul conversaţional.
Într-o mişcare paralelă, teoreticienii în comunicare au susţinut o abordare pragmatică şi dialectică pentru evaluarea argumentării ca unealtă a actelor vorbirii în discursul comunicativ. Van Eemeren şi Grootendorst (1984) au folosit condiţiile actului vorbirii ca mijloace de construcţie a discursului argumentativ. Jacobs şi Jackson (1983) au evaluat strategii, în tentativele de influenţă conversaţională, folosind modele dialectice ale argumentului conversaţional. Rama susţinută în aceste noi abordări s-a bazat pe ideea că argumentarea poate fi văzută ca un fel de raţionare practică ce contribuie la atingerea scopurilor dintr-o conversaţie.

De la regulile discuţiei critice la gândirea critică

În cadrul unei discuţii trebuie stabilite anumite reguli pentru a se ajungă la scopul propus şi pentru ca fiecare participant implicat să-şi exprime punctul de vedere. Într-o discuţie critică, toată lumea poate în mod legitim să aserteze sau să pună la îndoială. Pentru a permite manifestarea deschisă a disputei, trebuie creat un climat care să le permită oamenilor să avanseze şi să pună la îndoială, în mod liber, orice punct de vedere.
Există zece reguli ale discuţiei critice, iar încălcarea acestora împiedică rezolvarea disputei în diversele stadii ale desfăşurării ei.
Prima regulă este formulată astfel: Participanţii nu trebuie să se împiedice unul pe altul de a susţine sau a pune la îndoială tezele care se confruntă. Această regulă se aplică în faza conflictuală a discuţiei critice şi este încălcată dacă un participant încearcă să impună anumite restricţii tezelor avansate sau puse în discuţie sau să limiteze dreptul fundamental al celeilalte părţi de a susţine şi a pune la îndoială propria sa poziţie. Acest lucru se poate realiza prin eliminarea interlocutorului ca participant serios la discuţie, fie exercitând presiuni asupra lui, fie prin atac direct la persoana lui - desconsiderându-i competenţa, obiectivitatea, integritatea sau credibilitatea, punându-i la îndoială intenţiile, insultându-l, arătând inconsecvenţa ideilor şi a acţiunilor sale trecute în raport cu cele prezente ş.a.m.d.
Dreptul stabilit de prima regulă merge în acelaşi pas cu un drept, la fel de fundamental, acela de a-l soma pe cel care a avansat o teză să şi-o apere. De aceea, a doua regulă a dezbaterii critice prezintă în mod explicit o obligaţie de apărare: Partea care a avansat un punct de vedere este obligată să-l apere dacă cealaltă parte îi cere acest lucru. Încălcarea acestei reguli se realizează prin: invocarea evidenţei tezei, garantarea exactităţii ei prin apel la autoritatea sau onestitatea celui ce o susţine, formularea tezei de o manieră care să o facă nefalsificabilă (se omit elementele cantitative şi se adaugă calificări esenţialiste, imunizând-o împotriva oricărei critici), deplasarea obligaţiei de a dovedi, prin cererea adresată oponentului de a arăta inexactitatea tezei (de genul, "dacă nu mă crezi, dovedeşte-mi că n-am dreptate").
O dispută asupra unui punct de vedere este rezolvată dacă opozantul îşi dă seama că îndoielile sale sunt nejustificate şi sfârşeşte prin a accepta punctul de vedere al propozantului. Disputa este, de asemenea, rezolvată dacă cel care apără punctul de vedere admite că el nu poate fi susţinut şi şi-l retrage. Un mod firesc de a face pe cineva să-şi abandoneze punctul de vedere este de a provoca o discuţie mixtă şi de a proba punctul de vedere opus. În acest caz, atacul încalcă a treia regulă a discuţiei critice: Atacul trebuie să poarte asupra punctului de vedere aşa cum a fost el avansat de către cealaltă parte. Riscul unei încălcări a acestei reguli este permanent în decursul discuţiei, fiind indiferent dacă acest lucru s-ar întâmpla în stadiul confruntării, în stadiul deschiderii, în stadiul argumentării sau în stadiul concluziei. Există două tehnici de a ataca o poziţie care nu este realmente cea a adversarului: fie atribuindu-i acestuia un punct de vedere fictiv, fie deformându-i punctul de vedere real.
Într-o discuţie critică, în etapele argumentării, propozantul avansează o argumentare menită să risipească toate îndoielile cu privire la acceptabilitatea tezei contestate. A patra regulă cere ca, în dezbaterea critică, argumentarea să se situeze în cadrul tezei contestate: O parte nu poate să-şi apere punctul de vedere decât avansând o argumentare relativă la acel punct de vedere. Regula poate fi încălcată dacă o teză e apărată prin argumente care nu au o legătură cu ea (argumentaţie non-pertinentă) sau prin mijloace străine argumentaţiei, căreia i se substituie vicleniile retoricii înşelătoare. Aceasta exploatează fie emoţiile sau prejudecăţile publicului, fie trăsăturile personale ale interlocutorului, logosul fiind astfel înlocuit de pathos şi de ethos.
Regula cu numărul cinci a discuţiei critice spune că: O parte nu trebuie să-i atribuie în mod abuziv părţii adverse o premisă implicită. Ea nu trebuie să respingă o premisă pe care a lăsat-o ea însăşi subînţeleasă. Regula spune, în esenţă, că propozantul nu poate fi obligat să-şi asume ceva la care nu s-a angajat, dar poate fi obligat să-şi asume tot ceea ce a angajat în discuţie. Regula este încălcată dacă reconstrucţia premisei implicite constituie o exagerare sau dacă protagonistul neagă adeziunea sa la o premisă neexprimată, deşi aceasta a fost reconstruită corect.
Cea de-a şasea regulă spune că: O parte nu trebuie să prezinte o premisă ca punct de plecare acceptat dacă lucrurile nu stau astfel. Ea nu trebuie nici să refuze o premisă dacă ea constituie un punct de plecare acceptat. Avem de-a face cu o încălcare a acestei reguli, dacă o propoziţie e prezentată ca punct de plecare comun, deşi nu e cazul, sau este pusă în discuţie în condiţiile în care aparţine clar punctului de plecare comun.
A şaptea regulă a discuţiei critice este definită astfel: O parte nu trebuie să considere că un punct de vedere a fost apărat în mod conclusiv dacă această apărare n-a fost condusă după o schemă argumentativă adecvată şi corect aplicată. Încălcarea corespunde aici alegerii unei scheme care nu convine propoziţiei respective sau aplicării inadecvate a unei scheme corecte şi pertinente. Remarca se referă în egală măsură la toate tipurile de argumentare.
În cea de-a opta regulă ni se spune că: O parte nu trebuie să utilizeze decât argumente logic valide, sau susceptibile de a fi validate prin explicitarea unei sau mai multor premise. Formele de transmitere a acestei reguli sunt foarte variate şi nu întotdeauna uşor de recunoscut. Să reţinem doar confuzia între condiţii necesare şi suficiente, confuzia între proprietăţile părţilor şi cele ale întregului.
Dacă un punct de vedere n-a fost apărat în mod conclusiv, atunci propozantul trebuie să şi-l retragă. Dacă un punct de vedere a fost apărat în mod conclusiv, opozantul nu mai trebuie să-l pună la îndoială, spune cea de-a noua regulă a discuţiei critice. Se încalcă această regulă, care se aplică fazei terminale a discuţiei, dacă una din părţi refuză să satisfacă exigenţele ei, dar şi dacă îi exagerează consecinţele pe care e îndreptăţită să le tragă.
Ultima regulă se aplică în toate fazele discuţiei critice şi poate fi încălcată de toţi participanţii. Aceasta spune că: Părţile nu trebuie să utilizeze formulări insuficient de clare sau de o obscuritate susceptibilă să genereze confuzie; fiecare dintre ele trebuie să interpreteze expresiile celeilalte părţi în modul cel mai atent şi pertinent posibil.
Dar respectarea acestor reguli ale discuţiei critice trebuie încadrată într-o gândire critică adecvată problemei. Ce presupune gândirea critică şi de ce ne este necesară în atingerea scopurilor propuse?
În ultima perioadă, se pune tot mai des accentul pe capacitatea de predare a modalităţilor de dezvoltare ale unei gândiri critice. Este destul de greu de stabilit o definiţie general valabilă a gândirii critice şi de a-i contura abilităţile, în condiţiile în care, aproape toţi cei implicaţi în studiul ei au creat propria definiţie, dar şi propria listă a abilităţilor care stau ca bază pentru gândirea critică.
Voi apela, în primul rând, la definiţia celui care este recunoscut drept "părintele" gândirii critice moderne, filosoful şi psihologul american, John Dewey. El a numit-o "gândire reflectivă" şi a definit-o astfel: "consideraţiile active, persistente şi ordonate ale unei credinţe sau presupuse forme de cunoaştere în lumina fundamentelor care o susţin şi a concluziilor favorizate către care tinde" . Trebuie să precizez că am descoperit această definiţie în cartea lui Alec Fisher, "Critical Thinking: An Introduction" . Definind gândirea critică ca un proces activ, Dewey o compară cu acel gen de gândire în care doar primeşti idei şi informaţii de la altcineva – ceea ce ar putea fi numit un proces pasiv. Pentru Dewey, şi pentru oricine a lucrat în această tradiţie, gândirea critică este, în esenţă, un proces activ, în care gândeşti lucrurile pentru tine, îţi ridici singur întrebări, găseşti singur informaţii relevante pentru tine, mai degrabă decât să înveţi într-un mod pasiv de la altcineva.
Prin folosirea termenilor "persistent" şi "ordonat", Dewey scoate în evidenţă o altă caracteristică a gândirii critice, reflectivitatea. El o compară cu tipul de gândire care nu este caracterizat de o atenţie prea mare şi în care ne angajăm cu toţii câteodată, ca atunci când sărim la o concluzie sau luăm fulgerător o decizie fără să ne gândim la ea. Câteodată, desigur, trebuie să facem acest lucru, pentru că trebuie să decidem rapid sau pentru că problema nu e destul de importantă încât să îi oferim atenţie, dar de cele mai multe ori tragem concluzii sau luăm decizii rapide când, de fapt, trebuie să ne oprim şi să reflectăm asupra lor.
Gândirea critică este un act mental continuu şi dificil de aplicat, ea cere antrenament, perseverentă, experienţă şi talent, din partea celui care o însuşeşte, dezvoltă şi utilizează, dar odată preluată la nivel superior, posesorul ei este capabil să extragă cea mai mare şi mai relevanta cantitate de informaţie dintr-o observaţie, un experiment, un dialog, o confruntare, o situaţie imprevizibilă şi complicată sau o analiză de caz.
Gândirea critică se manifestă şi în varianta analizantă şi în cea sintetizantă de proces, ea observă atent domeniul fenomenal sau social cu care este conectată şi valorifică optim mulţimea informaţiilor de care dispune, sau pe care le primeşte, pentru a extrage maximul de noutate conceptuală, structurală, evolutivă şi cauzală din evenimentul cercetat. A gândi critic înseamnă a evalua continuu plauzibilitatea şi relevanţa datelor disponibile, a informaţiilor derivabile din observaţie sau experiment prin raţionament, a corelărilor desprinse sau propuse şi a consecinţelor constatate.
Astfel, printre numeroasele abilităţi ale gândirii critice se numără: abilitatea de a recunoaşte probleme, de a găsi metode de întâmpinare a acestor probleme, de a aduna şi a ordona informaţiile pertinente, de a recunoaşte asumpţiile suprimate, de a înţelege şi a folosi limbajul cu acurateţe, abilitate de a interpreta datele, de a evalua dovezile şi declaraţiile, de a recunoaşte existenţa relaţiilor logice dintre propoziţii, de a trasa concluzii şi generalizări justificate, de a supune testelor generalizările şi concluziile la care se ajunge.

Rolul persuasiunii şi al relevanţei în argumentare

Walton consideră că, odată ce Aristotel defineşte retorica drept "facultatea de a descoperi mijloacele principale ale persuasiunii prin referire la orice subiect" , el găseşte de fapt un punct comun retoricii şi dialecticii, acela al persuasiunii. Persuasiunea este o activitate umană care reprezintă puterea, darul sau acţiunea de a convinge pe cineva să creadă, să gândească sau să facă un anumit lucru.
Pentru a contura tehnicile persuasiunii voi apela la cercetările psihologului social Robert B. Cialdini, care a recunoscut în cartea sa, "Influence: Science and Practice", şapte tehnici elementare de influenţă socială. Odată cu definiţiile celor şapte tehnici, voi prelua şi exemplele date de Cialdini fiecăreia.
Contrastul este o tehnică ce priveşte succesiunea în care un mesaj persuasiv este prezentat. De exemplu, un vânzător dintr-un magazin de haine, pentru a vinde un tricou mai scump, ar putea arăta clientului un tricou şi mai scump înainte. Apoi, prin comparaţie, costul tricoului prezentat a doua oară nu va mai părea aşa mare.
Reciprocitatea este o tehnică prin care cineva îl constrânge pe receptor să considere sau să accepte argumentul său, receptorul devenind obligat faţă de cel care avansează argumentul. De exemplu, într-un experiment realizat de preşedintele american Regan, vânzările biletelor la loterie au crescut după ce participanţilor li s-a oferit un suc gratis înainte de a fi întrebaţi dacă doresc să cumpere bilete la loterie.
Consistenţa este tehnica de folosire a obligaţiilor anterioare ale susţinătorului, adică presupune convingerea unei persoane de a-şi asuma obligaţia faţă de propoziţii ce vor suporta concluzia pe care o vrei acceptată. Cialdini a dat exemplul modului în care interogatorii chinezi din timpul războiului coreean au început procesul de îndoctrinare a prizonierilor americani prin cererea fiecărui prizonier a unei liste cu problemele din Statele Unite. Aceasta a părut la început inofensivă, dar mai târziu, s-a dovedit a fi o armă puternică.
Dovezile sociale prezintă evidenţe despre modul în care gândesc alţi oameni ca motiv de acceptare a propoziţiilor sau a unei acţiuni recomandate. Un exemplu dat este cel al sinuciderii în masă din Jonestown, Guyana, în care 910 oameni au băut voluntar otravă într-un mod organizat. Concordanţa pare a fi jucat un rol important în tehnica pe care carismaticul lider, reverendul Jim Jones, a folosit-o pentru a convinge grupul să realizeze această acţiune.
Simpatia este atitudinea pozitivă pe care persoana sau grupul convins o are faţă de cel care-i convinge. Exemplul dat este cel al gazdei care-şi invită toţi prietenii la o petrecere caritabilă. Aceştia îşi simpatizează gazda, iar această atitudine uşurează sarcina de convingere a gazdei.
Autoritatea este folosirea unei opinii experte sau a unei autorităţi acceptate ca tehnică de persuasiune. Exemplul folosit este cel al unui doctor care-şi îndeamnă pacientul să folosească o medicamentaţie particulară.
Raritatea este tehnica de a spune cuiva că obiectul pe care se gândeşte să-l cumpere există într-un număr limitat, acest lucru datorându-se unei probabile competiţii pentru el. Exemplul folosit este cel al vânzătorului care-şi avertizează clientul că, maşina la care se uită, tocmai a fost cumpărată de altă persoană, dar s-ar putea să mai fi rămas încă una.
Cialdini a clasificat aceste 7 tehnici ca scurtături cognitive, însemnând că merg drept la concluzie când nu există timp pentru o angajare într-un proces analitic mai lung de gândire. Întorcându-ne la Antichitatea greacă, vom observa că şi Aristotel delimitează mijloacele de persuasiune, pe care le clasifică în trei categorii – Ethos, Pathos, Logos. Ele reprezintă partea morală sau caracterul, în cazul Ethos-ului, partea emoţională sau pasiune, în cazul Pathos-ului şi partea raţională, în cazul Logos-ului.
Definite cât mai concis, Logos-ul ar fi abilitatea de a argumenta, de a dezbate, pe tema dată, prin apelarea la realităţi, fapte, idei implementabile; Pathos-ul s-ar materializa în abilitatea de a influenţa audienţa emotiv, de a sensibiliza inducând emoţii, sentimente, stări de spirit; iar Ethos-ul ar fi abilitatea de a fi credibil în faţa audienţei, de "a avea caracter" şi a-l face perceput ca atare celorlalţi. Ethos-ul face apel la valori şi virtuţi.
Într-un articol intitulat "Persuasive Definitions And Public Policy Arguments" , Douglas Walton vorbeşte de rolul definiţiilor persuasive în argumentarea zilnică. De fiecare dată când o definiţie este oferită pentru a influenţa atitudinea sau sentimentele unei persoane faţă de subiectul aflat în discuţie, avem de-a face cu definiţiile persuasive. Aşa cum ar trebui să înţelegem şi din titlul lor, întregul scop este de a convinge, mai degrabă decât de a explica sau clarifica. Din acest motiv, definiţiile persuasive sunt, de obicei, considerate a nu fi oneste în totalitate, pentru că maschează ceea ce urmăresc.
Deşi pot fi construite într-o manieră care să le facă să arate ca definiţiile lexicale, ele încalcă, de fapt, toate regulile necesare pentru a face o definiţie să fie lexicală. Folosesc, de exemplu, limbajul încărcat emoţional şi sunt mai degrabă negative decât pozitive. Acceptarea definiţiilor persuasive ca şi cum ar fi lexicale, reprezintă de obicei primul pas în acceptarea unui argument, chiar înainte ca el să înceapă.
După ce am văzut ce presupune persuasiunea şi care sunt mijloacele ei de manifestare într-un discurs sau dialog, este cazul să trecem la analiza conceptului de relevanţă. Ce rol are relevanţa în argumentare?
În "Relevance in Argumentation" , Douglas Walton apelează, în studiul său, la un exemplu folosit deseori în argumentarea juridică. În tribunal, un avocat ce susţine o parte într-un proces, poate fi adesea observat că obiectează la un argument, întrebare sau la altă mişcare făcută de avocatul părţii adverse, spunând: "Este irelevant!". Folosind acest exemplu, Walton pleacă de la conceptul de irelevanţă pentru a defini relevanţa. Irelevanţa este luată, în acest caz dat, ca o problemă serioasă în tribunal, devenind clar că există nişte reguli de evidenţă care sunt atent divizate, pentru a exclude sau înlătura orice argument sau întrebare care pare a fi irelevantă.
Astfel, prin contradicţie, putem spune că funcţia principală a conceptului de relevanţă, aşa cum e utilizată în dezbateri, discuţii şi în cadrul întâlnirilor, este aceea de a păstra discuţia în interiorul unor limite productive. Utilizată în acest scop, relevanţa îndeplineşte în argumentare funcţia, pe care Walton o numeşte "a gatekeeping (…) function" sau funcţia de selecţie. Walton consideră că folosirea criticii "Este irelevant!" este o modalitate de a împiedica argumentarea să pătrundă în liniile mai puţin productive ale raţiunii, care nu pot contribui la rezolvarea problemei sau conflictului de opinii ce apar în discuţie. În multe cazuri timpul întâlnirii poate fi limitat sau problema ce trebuie rezolvată poate fi urgentă, în alte cazuri, o dezbatere poate fi costisitoare - ca dezbaterile juridice -, deci rezolvarea problemei în limitele timpului şi ale banilor necesită trasarea barierelor de relevanţă.
În cazul în care timpul discuţiei este limitat, trebuie stabilit un orar de desfăşurare a participanţilor la discuţie, astfel încât toţi să-şi exprime punctul de vedere. Walton consideră necesar un orar, deoarece se poate pierde timpul doar cu exprimarea unui punct de vedere, care poate să fie sau nu relevant în discuţie, iar ceilalţi participanţi să fie opriţi de la exprimare. Trebuie, de asemenea, stabilit modul de parcurgere al discuţiei, întrucât conversaţia se poate bloca pe o problemă irelevantă soluţionării conflictului, ducând astfel, la eşuarea atingerii scopului propus.
Walton recunoaşte că, în stadiile iniţiale ale dialogului, este destul de dificil de anticipat direcţia pe care poate s-o urmeze argumentarea. Când este înaintată obiecţia "Este irelevant! ", un participant poate răspunde că punctul de vedere susţinut este relevant în linia argumentării pe care o va dezvolta, iar acest lucru poate fi adevărat, ducând la o argumentare productivă, sau poate fi fals, blocând discuţia cu o problemă irelevantă.