Importanţa diagramelor, a schemelor argumentative şi a întrebărilor critice

Douglas Walton şi Chris Reed au definit schemele argumentative ca "forme de argument ce modelează exemplele stereotipice ale judecăţii" . Cu alte cuvinte, schemele argumentative reprezintă structuri ale argumentelor folosite în discursul de zi cu zi, dar ele apar şi în contexte speciale, ca în argumentarea legala sau cea ştiinţifică.
Finocchiaro este cel care a sesizat, în 1980, importanţa identificării, structurării şi reprezentării componentelor raţionamentelor filosofice şi ştiinţifice. În cartea sa, "Galileo şi Arta Raţionării" a descris câteva pasaje din argumentele lui Galileo, pe care le-a vizualizat cu ajutorul diagramelor. Aceste grafice folosite de Finocchiaro sunt ajutătoare pentru a arăta relaţiile dintre premise şi concluzii.
În lucrarea "Anyone Who Has a View. Theoretical Contributions to the Study of Argumentation" , Walton şi Reed ţin să precizeze că aceste scheme argumentative includ forme deductive şi inductive de argument, cu care suntem atât de obişnuiţi în logică, dar şi forme care sunt incluse într-o a treia categorie, numite ipotetice sau prezumptive. Al treilea tip de argument poate fi anulat, adică e predispus căderii pe măsură ce apar dovezi noi, şi îşi are greutatea în consideraţiile dintr-un dialog. În cadrul schemelor prezumptive, premisele nu implică concluzia, fie că este vorba de inferenţă deductivă sau de inferenţă inductivă.
Studiul schemelor s-a developat gradual, motivat parţial de retorică, dar şi de necesitatea din logică de a trata erorile informale şi alte probleme ale logicii informale. Această muncă a apărut, în mare parte, în departamentele de filozofie şi în cele de comunicare dar, după o vreme a devenit interdisciplinară, incluzând cercetări din câmpuri ca lingvistica şi procesele matematice. S-a developat îmbinarea proiectelor.
Cartea lui Perelman şi Olbrechts-Tyteca (1969), "The New Rhetoric" a început studiul diverselor forme comune de argument folosite nu doar în argumentarea retorică şi filosofică, dar şi în drept, ştiinţă, şi în multe alte contexte ale discursului la fel de bine. Desigur, multe asemenea forme de argument sunt listate şi tratate destul de mult de către Aristotel în Topice. Un tabel care să facă comparaţie între lista celor 28 de topice găsite în Retorica lui Aristotel şi cele 13 scheme argumentative din cartea lui Perelman şi Olbrechts-Tyteca, "The New Rhetoric", a fost construit de către Warnick (2000). De-a lungul lungii istorii a studiului aşa-numitelor topice (topoi), sau a formelor comune de argument, rolul lor în cadrul dialecticii şi al retoricii a fost controversat.
Un argument care poate fi anulat este unul în care concluzia poate fi acceptată de probă, în relaţie cu dovezile cunoscute la un moment dat al investigaţiei dintr-un caz, dar poate fi retrasă pe măsură ce apar dovezi noi.
Un argument anulabil este nu foarte puternic prin el însuşi, dar care poate fi destul de puternic să ofere destule dovezi pentru a justifica acceptarea raţională a concluziei într-o balanţă de consideraţii, după cum continuă investigaţia. Investigaţia poate continua şi în condiţii de nesiguranţă şi chiar în lipsa dovezilor , folosind concluzia acceptată de probă. Recunoaşterea argumentelor care pot fi anulabile a dus la un schimb de paradigme în logică,în inteligenţa artificială şi ştiinţa cognitivă ocupată cu formele argumentului.
Schemele argumentative prezumptive sunt realizate cu ajutorul a două componente. Una este reprezentarea formei argumentului, şi cealaltă este un set de întrebări critice corespunzătoare acelei forme de argument. Tehnica de evaluare a argumentelor anulabile prin intermediul folosirii unui set de întrebări critice speciale corespunzătoare fiecărei scheme argumentative se datorează lui Arthur Hastings (1963). Acesta a stabilit o listă a multor scheme comune cu un set de întrebări critice care să acompanieze fiecare schemă. Un argument, potrivit unei scheme, este anulabil dacă este pusă o întrebare critică, potrivită contextului, care nu poate primi un răspuns.
Problema este modul în care întrebările critice se potrivesc, ca formă de atac sau ceva similar unui atac, unui argument anulabil. O posibilă teorie este aceea că întrebările critice reprezintă premise adiţionale, care sunt asumpţii adiţionale ale argumentului, la un nivel mai adânc. Ele sunt precum premisele nesusţinute. Dar acest punct de vedere este destul de controversat. Dacă întrebările critice pot fi tratate ca premise implicite, această supoziţie are implicaţii pentru orice încercare de a modela în mod formal argumentarea. O altă teorie posibilă este aceea că unele întrebări critice funcţionează ca premise implicite, pe când altele funcţionează ca puncte de plecare în descoperirea rebuturilor. Diferenţa crucială este că, mai târziu, vor avea ataşată o greutate a dovezii pentru interogator, pe când cele dinainte nu au.
Pe măsură ce câmpul studiului argumentării s-a developat, această abordare a devenit simţitor adoptată, de exemplu, de către Grennman şi Kienpointner. Kienpointner (1992) a developat o listare comprehensivă a schemelor argumentative ce include şi forme deductive şi inductive, în completarea celor prezumptive. Acum schemele argumentative sunt folosite în inteligenţa artificială, programe logice, în texte ale limbajului natural, sisteme argumentative pentru raţionamentul legal şi în tehnologia folosită de Internet.
Structura este cea care face un argument să fie un argument. Cu alte cuvinte, ceea ce face ca un argument să fie argument este faptul că cel puţin una din afirmaţii oferă evidenţă pentru adevărul sau falsitatea alteia. Putem reprezenta structura argumentului folosind diagrame simple ce reprezintă afirmaţiile individuale şi relaţiile dintre afirmaţii (ce afirmaţie suportă ce afirmaţie).
O diagramă a unui argument este ca un fel de mapă. Intr-o astfel de diagramă, căsuţele cu text sunt folosite pentru a reprezenta afirmaţiile, iar liniile sunt folosite pentru reprezentarea legăturilor. Astfel, dacă, considerăm un argument ca o serie de afirmaţii, în care una este concluzia, şi celelalte premisele care suportă concluzia, atunci diagrama unui argument este o reprezentare vizuală a acestor afirmaţii şi a legăturilor inferenţiale dintre ele.
Argumentele reprezentate prin diagrame sunt atât artă, cât şi ştiinţă, întrucât ai nevoie, câteodată, de imaginaţie să realizezi o diagramă care să aibă sens, şi poate că diagrama realizată este diferită de a altcuiva.
Voi lua ca exemplu, celebrul Cogito al lui Descartes: Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum – Mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist. Reprezentat prin diagramă, va avea următoarea formă:

Abordări istorice în studiul argumentării

Abordări tradiţionale

Ceea ce am numit "abordare tradiţională" este exemplificat de "Introducerea în logică" a lui Irving Copi, publicată prima dată în 1953. Lucrarea lui Copi şi cărţile de logică influenţate de ea au deţinut hegemonia în universităţile din America. În ţara noastră, manualele de logică încă folosesc modelul de predare al lui Copi. Modelul presupune trei tehnici de evaluare inferenţială, folosind trei sisteme logice foarte developate: sistemul silogistic, o versiune deductivă a calculului propoziţional şi o versiune deductivă a calculului predicatelor.
Din cele trei sisteme, silogistica apare ca cel mai practic pentru evaluarea inferenţelor reprezentate de raţionamentele studiate în clasă. Prin silogism se înţelege orice fel de inferenţă cu două premise şi o concluzie. Deşi silogistica este superioară, prin regulile ei, care-i permit să funcţioneze ca o procedură de decizie, faţă de celelalte două sisteme care nu deţin această funcţie, ea poate fi înlocuită de mai puternicul calcul predicativ, care poate identifica raţionamentele valide în cazurile în care silogismul nu poate. Din păcate, este limitată să aibă de-a face, în principiu, cu argumente care pot fi distribuite în formele silogistice standard, mai exact, cu acele argumente în care din două propoziţii care au un termen comun se deduce, drept concluzie, o altă propoziţie, ai cărei termeni sunt termenii necomuni ai premiselor.
Nu multe argumente pe care le găsim în limbajul zilnic sunt exprimate într-o formă silogistică standard sau au potenţialul de a fi rescrise într-o formă standard. Manualul lui Copi oferă o soluţie acestei probleme: metoda diagramelor Venn de evaluarea a raţionamentelor. Metoda foloseşte diagrame care ne ajută să reprezentăm grafic asertaţiile silogistice categorice.
În cazul deducţiei propoziţionale, cea mai serioasă limitare este aceea că este o procedură a dovezii, nu una a deciziei. Adică, acest sistem poate arăta că unele argumente aflate în limbajul său sunt valide în mod formal, dar nu poate demonstra că cele nevalide sunt nevalide. Ce poate fi făcut mai bine, în acest caz, este a infera din greşeli pentru a construi o dovadă că argumentul este nevalid în mod formal. Aceasta este, desigur, o metodă inductivă. Deficienţă apare prin practica comună de aprovizionare cu seturi de argumente, despre care ni s-a spus că sunt valide.
Pentru că evaluarea inferenţială începe, în mod normal, într-o stare de incertitudine cu privire la calitatea inferenţei, sistemele axiomatic deductive, precum calculele propoziţionale, sunt limitate în folosirea practică de a testa inferenţe în argumentele folosite zilnic. Dobândirea competenţei în testarea probelor de argument nu este uşoară, şi odată realizată, este greu de reţinut doar prin folosirea continuă.
Calculul propoziţional este folosit doar pentru examinarea inferenţelor care implică cel puţin o disjuncţie, o condiţională sau o echivalenţă . Argumentele care conţin o disjuncţie sau o condiţională vor avea propoziţiile simbolizate prin litere, şi nici un argument de acest gen nu poate fi valid deductiv în cadrul sistemului. În argumentarea zilnică, disjuncţiile şi condiţionările nu apar atât de frecvent. Deci, se pare că doar o mică parte a argumentelor zilnice poate fi testată prin calculul propoziţional. În schimb posibilitatea de a aplica sistemul deductiv al predicatelor în evaluarea zilnică este , într-un fel , mai bun decât logica propoziţională. Aşa cum am mai spus, calculul predicatelor este mai puternic decât silogistica prin testarea inferenţelor raţionamentelor. În mod specific, poate fi folosit pentru a arăta validitatea, dar pe de altă parte, puterea sa în demonstrarea validităţii inferenţelor este echivalată de inabilitatea totală de a arăta nevaliditatea. Asta, pentru că este doar o procedură a dovezii, şi nu una ce ţine de decizie. Poate, totuşi să fie folosit la reducerea argumentelor la o formă în care decizia procedurală să fie aplicată.
Deşi există o proporţie mai mare de argumente, zilnic folosite, care să fie scrise în limbajul logicii predicatelor, multe dintre ele sunt nevalide, în mare pentru că reprezintă entimeme.
Schiţând rapid metoda de predare a lui Copi, putem să-i rezumăm deficienţele după cum urmează: sistemele deductive propoziţional şi viziunea deductivă a calculului predicatelor nu oferă procedurile decizionale adecvate, deoarece nu pot fi folosite la demonstreze nevalidităţii formale. Ele sunt folositoare doar în cazuri minoritare. În ceea ce priveşte calculul propoziţional, multe argumente nu conţin disjuncţii sau condiţionale, deci nu are rost testarea lor, pentru că sunt nevalide din start, iar în cazul calculului predicatelor, multe argumente pot fi simbolizate în limbaj, dar multe sunt probabil entimeme, şi sunt deci nevalide. Sistemele sunt greu de stăpânit, iar păstrarea stăpânirii lor necesită o practică frecventă.
Toţi cei care folosesc drept îndrumar cartea lui Copi pentru a afla dacă un argument poate sau nu să demonstreze concluzia, observă că aceasta se focalizează exclusiv pe o faţadă a calităţi argumentului – calitatea inferenţială. Nu este făcută nicio încercare pentru a se ajunge la judecăţi despre acceptarea concluziei argumentului examinat. Singurul interes este dacă inferenţa este validă, calitatea premiselor fiind, în general, ignorată complet. Aceste lucruri nu sunt surprinzătoare pentru cei care cunosc istoria logicii şi care ştiu că logica tradiţională, aşa cum a fost concepută în vremea lui Aristotel, este ştiinţa identificării principiilor inferenţelor bune. Logica studiază, atunci, aplicarea acestor principii pentru evaluarea inferenţelor argumentelor particulare.
Aristotel considera că veritabila cunoaştere ia naştere din adevăruri inferate deductiv din alte adevăruri incorigibile. Deşi credea că argumentele non-demonstrative merită studiate, el a folosit matematica drept model al logicii. Deductivismul, aşa cum a fost numită viziunea aristoteliană a calităţii inferenţelor, este rezumat în modul în care inferenţele sunt fie deductive, fie defective. Aşadar, logica, nu numai că este destinată descoperirii principiilor unei bune inferenţe, dar este şi limitată la descoperirea principiilor deductive valide ale inferenţelor care apar din forma logică.
Cartea lui Copi nu oferă nicio ghidare în evaluarea inferenţelor inductive, în ciuda faptului că acestea se găsesc la tot pasul în argumentarea zilnică.


Renaşterea contemporană în studiul argumentării

Viziunea tradiţională a argumentării, aşa cum este exemplificată în cartea lui Copi şi în lucrările care au folosit-o model, poate fi rezumată la încercarea de a utiliza logica matematică pentru evaluarea inferenţială a raţionamentelor nonmatematice. Deşi textul lui Copi continuă să fie utilizat în şcoli, a apărut un număr, în continuă creştere, de lucrări care diferă de acesta. Ele se focalizează pe trecerea de la logica matematică la o gândire critică.
Termenul de logică informală a fot pus în circulaţie de Gilbert Ryle, care l-a folosit ca titlu în 1954 pentru una din conferinţele sale. Alegerea termenului "informal", în locul celui "non-formal" a fost probabil una nefericită, pentru că sugerează că acest tip de logică este neriguroasă şi chiar pripită.
Logica informală reprezintă încercarea de a developa o logică ce stabileşte, analizează şi îmbunătăţeşte limbajul comun de raţionare (sau "de zi cu zi"). Astfel, cea mai mare parte a muncii sale se focalizează pe raţionamentele şi argumentele care se găsesc în schimbul personal, în publicitate, dezbateri politice, argumentarea juridică, şi în comentariul social ce caracterizează ziarele, televiziunile, Internetul şi alte forme de mass media. Se intersectează cu încercări de înţelegere a unor asemenea raţiuni din punctul de vedere al filosofiei, logicii formale, psihologiei cognitive şi la nivelul altor discipline.
Logica informala este "copilul" anilor 1960, înrădăcinată în mişcările sociale şi politice caracterizate de apelul la o educaţie mai "relevantă" pentru problemele zilnice. S-a nutrit spre încercarea de a înlocui exemplele artificiale de argument "bun" sau "rău", care tindeau să caracterizeze textele timpurii de logică, insistându-se pe raţiune, argument şi dezbatere.
Interesele teoretice care au motivat logica informală sunt anticipate în cărţile lui Hamblin şi Toulmin, dar în multe privinţe, lucrările lui Johnson şi ale lui Blair sunt considerate cele care au deschis calea.
Toulmin (1958) a încercat să prezinte o alternativă pentru logica formală care să se potrivească mai bine cu analiza argumentării zilnice. Cartea pionieră a lui Hamblin (1970) despre erori a fot prima carte modernă care a dorit resuscitarea ideea unei logici practice a conversaţiei, ca disciplină academică. Perelman şi Olbrechts-Tyteca (1969) au ieşit în faţă cu o nouă retorică bazată pe un concept al argumentării pragmatice, ce recunoştea multe scheme diferite de argumente des folosite în conversaţia de zi cu zi, ca bazele unui nou, mult mai practic, mod de studiu al întrebuinţărilor raţionamentelor. Grice (1975) a introdus ideea maximelor conversaţionale, regulilor cooperante ale discursului politicos conţinute în mod implicit în conversaţia zilnică. Johnstone (1978) a văzut evaluarea unui argument ca fiind corectă sau incorectă în relaţie cu modul în care acel argument a fost folosit pentru a ataca sau apăra un punct de vedere. Toate aceste progrese au arătat calea spre deşteptarea interesului în evaluarea argumentelor, în relaţie cu modul în care acestea apar în contextul conversaţional.
Într-o mişcare paralelă, teoreticienii în comunicare au susţinut o abordare pragmatică şi dialectică pentru evaluarea argumentării ca unealtă a actelor vorbirii în discursul comunicativ. Van Eemeren şi Grootendorst (1984) au folosit condiţiile actului vorbirii ca mijloace de construcţie a discursului argumentativ. Jacobs şi Jackson (1983) au evaluat strategii, în tentativele de influenţă conversaţională, folosind modele dialectice ale argumentului conversaţional. Rama susţinută în aceste noi abordări s-a bazat pe ideea că argumentarea poate fi văzută ca un fel de raţionare practică ce contribuie la atingerea scopurilor dintr-o conversaţie.

De la regulile discuţiei critice la gândirea critică

În cadrul unei discuţii trebuie stabilite anumite reguli pentru a se ajungă la scopul propus şi pentru ca fiecare participant implicat să-şi exprime punctul de vedere. Într-o discuţie critică, toată lumea poate în mod legitim să aserteze sau să pună la îndoială. Pentru a permite manifestarea deschisă a disputei, trebuie creat un climat care să le permită oamenilor să avanseze şi să pună la îndoială, în mod liber, orice punct de vedere.
Există zece reguli ale discuţiei critice, iar încălcarea acestora împiedică rezolvarea disputei în diversele stadii ale desfăşurării ei.
Prima regulă este formulată astfel: Participanţii nu trebuie să se împiedice unul pe altul de a susţine sau a pune la îndoială tezele care se confruntă. Această regulă se aplică în faza conflictuală a discuţiei critice şi este încălcată dacă un participant încearcă să impună anumite restricţii tezelor avansate sau puse în discuţie sau să limiteze dreptul fundamental al celeilalte părţi de a susţine şi a pune la îndoială propria sa poziţie. Acest lucru se poate realiza prin eliminarea interlocutorului ca participant serios la discuţie, fie exercitând presiuni asupra lui, fie prin atac direct la persoana lui - desconsiderându-i competenţa, obiectivitatea, integritatea sau credibilitatea, punându-i la îndoială intenţiile, insultându-l, arătând inconsecvenţa ideilor şi a acţiunilor sale trecute în raport cu cele prezente ş.a.m.d.
Dreptul stabilit de prima regulă merge în acelaşi pas cu un drept, la fel de fundamental, acela de a-l soma pe cel care a avansat o teză să şi-o apere. De aceea, a doua regulă a dezbaterii critice prezintă în mod explicit o obligaţie de apărare: Partea care a avansat un punct de vedere este obligată să-l apere dacă cealaltă parte îi cere acest lucru. Încălcarea acestei reguli se realizează prin: invocarea evidenţei tezei, garantarea exactităţii ei prin apel la autoritatea sau onestitatea celui ce o susţine, formularea tezei de o manieră care să o facă nefalsificabilă (se omit elementele cantitative şi se adaugă calificări esenţialiste, imunizând-o împotriva oricărei critici), deplasarea obligaţiei de a dovedi, prin cererea adresată oponentului de a arăta inexactitatea tezei (de genul, "dacă nu mă crezi, dovedeşte-mi că n-am dreptate").
O dispută asupra unui punct de vedere este rezolvată dacă opozantul îşi dă seama că îndoielile sale sunt nejustificate şi sfârşeşte prin a accepta punctul de vedere al propozantului. Disputa este, de asemenea, rezolvată dacă cel care apără punctul de vedere admite că el nu poate fi susţinut şi şi-l retrage. Un mod firesc de a face pe cineva să-şi abandoneze punctul de vedere este de a provoca o discuţie mixtă şi de a proba punctul de vedere opus. În acest caz, atacul încalcă a treia regulă a discuţiei critice: Atacul trebuie să poarte asupra punctului de vedere aşa cum a fost el avansat de către cealaltă parte. Riscul unei încălcări a acestei reguli este permanent în decursul discuţiei, fiind indiferent dacă acest lucru s-ar întâmpla în stadiul confruntării, în stadiul deschiderii, în stadiul argumentării sau în stadiul concluziei. Există două tehnici de a ataca o poziţie care nu este realmente cea a adversarului: fie atribuindu-i acestuia un punct de vedere fictiv, fie deformându-i punctul de vedere real.
Într-o discuţie critică, în etapele argumentării, propozantul avansează o argumentare menită să risipească toate îndoielile cu privire la acceptabilitatea tezei contestate. A patra regulă cere ca, în dezbaterea critică, argumentarea să se situeze în cadrul tezei contestate: O parte nu poate să-şi apere punctul de vedere decât avansând o argumentare relativă la acel punct de vedere. Regula poate fi încălcată dacă o teză e apărată prin argumente care nu au o legătură cu ea (argumentaţie non-pertinentă) sau prin mijloace străine argumentaţiei, căreia i se substituie vicleniile retoricii înşelătoare. Aceasta exploatează fie emoţiile sau prejudecăţile publicului, fie trăsăturile personale ale interlocutorului, logosul fiind astfel înlocuit de pathos şi de ethos.
Regula cu numărul cinci a discuţiei critice spune că: O parte nu trebuie să-i atribuie în mod abuziv părţii adverse o premisă implicită. Ea nu trebuie să respingă o premisă pe care a lăsat-o ea însăşi subînţeleasă. Regula spune, în esenţă, că propozantul nu poate fi obligat să-şi asume ceva la care nu s-a angajat, dar poate fi obligat să-şi asume tot ceea ce a angajat în discuţie. Regula este încălcată dacă reconstrucţia premisei implicite constituie o exagerare sau dacă protagonistul neagă adeziunea sa la o premisă neexprimată, deşi aceasta a fost reconstruită corect.
Cea de-a şasea regulă spune că: O parte nu trebuie să prezinte o premisă ca punct de plecare acceptat dacă lucrurile nu stau astfel. Ea nu trebuie nici să refuze o premisă dacă ea constituie un punct de plecare acceptat. Avem de-a face cu o încălcare a acestei reguli, dacă o propoziţie e prezentată ca punct de plecare comun, deşi nu e cazul, sau este pusă în discuţie în condiţiile în care aparţine clar punctului de plecare comun.
A şaptea regulă a discuţiei critice este definită astfel: O parte nu trebuie să considere că un punct de vedere a fost apărat în mod conclusiv dacă această apărare n-a fost condusă după o schemă argumentativă adecvată şi corect aplicată. Încălcarea corespunde aici alegerii unei scheme care nu convine propoziţiei respective sau aplicării inadecvate a unei scheme corecte şi pertinente. Remarca se referă în egală măsură la toate tipurile de argumentare.
În cea de-a opta regulă ni se spune că: O parte nu trebuie să utilizeze decât argumente logic valide, sau susceptibile de a fi validate prin explicitarea unei sau mai multor premise. Formele de transmitere a acestei reguli sunt foarte variate şi nu întotdeauna uşor de recunoscut. Să reţinem doar confuzia între condiţii necesare şi suficiente, confuzia între proprietăţile părţilor şi cele ale întregului.
Dacă un punct de vedere n-a fost apărat în mod conclusiv, atunci propozantul trebuie să şi-l retragă. Dacă un punct de vedere a fost apărat în mod conclusiv, opozantul nu mai trebuie să-l pună la îndoială, spune cea de-a noua regulă a discuţiei critice. Se încalcă această regulă, care se aplică fazei terminale a discuţiei, dacă una din părţi refuză să satisfacă exigenţele ei, dar şi dacă îi exagerează consecinţele pe care e îndreptăţită să le tragă.
Ultima regulă se aplică în toate fazele discuţiei critice şi poate fi încălcată de toţi participanţii. Aceasta spune că: Părţile nu trebuie să utilizeze formulări insuficient de clare sau de o obscuritate susceptibilă să genereze confuzie; fiecare dintre ele trebuie să interpreteze expresiile celeilalte părţi în modul cel mai atent şi pertinent posibil.
Dar respectarea acestor reguli ale discuţiei critice trebuie încadrată într-o gândire critică adecvată problemei. Ce presupune gândirea critică şi de ce ne este necesară în atingerea scopurilor propuse?
În ultima perioadă, se pune tot mai des accentul pe capacitatea de predare a modalităţilor de dezvoltare ale unei gândiri critice. Este destul de greu de stabilit o definiţie general valabilă a gândirii critice şi de a-i contura abilităţile, în condiţiile în care, aproape toţi cei implicaţi în studiul ei au creat propria definiţie, dar şi propria listă a abilităţilor care stau ca bază pentru gândirea critică.
Voi apela, în primul rând, la definiţia celui care este recunoscut drept "părintele" gândirii critice moderne, filosoful şi psihologul american, John Dewey. El a numit-o "gândire reflectivă" şi a definit-o astfel: "consideraţiile active, persistente şi ordonate ale unei credinţe sau presupuse forme de cunoaştere în lumina fundamentelor care o susţin şi a concluziilor favorizate către care tinde" . Trebuie să precizez că am descoperit această definiţie în cartea lui Alec Fisher, "Critical Thinking: An Introduction" . Definind gândirea critică ca un proces activ, Dewey o compară cu acel gen de gândire în care doar primeşti idei şi informaţii de la altcineva – ceea ce ar putea fi numit un proces pasiv. Pentru Dewey, şi pentru oricine a lucrat în această tradiţie, gândirea critică este, în esenţă, un proces activ, în care gândeşti lucrurile pentru tine, îţi ridici singur întrebări, găseşti singur informaţii relevante pentru tine, mai degrabă decât să înveţi într-un mod pasiv de la altcineva.
Prin folosirea termenilor "persistent" şi "ordonat", Dewey scoate în evidenţă o altă caracteristică a gândirii critice, reflectivitatea. El o compară cu tipul de gândire care nu este caracterizat de o atenţie prea mare şi în care ne angajăm cu toţii câteodată, ca atunci când sărim la o concluzie sau luăm fulgerător o decizie fără să ne gândim la ea. Câteodată, desigur, trebuie să facem acest lucru, pentru că trebuie să decidem rapid sau pentru că problema nu e destul de importantă încât să îi oferim atenţie, dar de cele mai multe ori tragem concluzii sau luăm decizii rapide când, de fapt, trebuie să ne oprim şi să reflectăm asupra lor.
Gândirea critică este un act mental continuu şi dificil de aplicat, ea cere antrenament, perseverentă, experienţă şi talent, din partea celui care o însuşeşte, dezvoltă şi utilizează, dar odată preluată la nivel superior, posesorul ei este capabil să extragă cea mai mare şi mai relevanta cantitate de informaţie dintr-o observaţie, un experiment, un dialog, o confruntare, o situaţie imprevizibilă şi complicată sau o analiză de caz.
Gândirea critică se manifestă şi în varianta analizantă şi în cea sintetizantă de proces, ea observă atent domeniul fenomenal sau social cu care este conectată şi valorifică optim mulţimea informaţiilor de care dispune, sau pe care le primeşte, pentru a extrage maximul de noutate conceptuală, structurală, evolutivă şi cauzală din evenimentul cercetat. A gândi critic înseamnă a evalua continuu plauzibilitatea şi relevanţa datelor disponibile, a informaţiilor derivabile din observaţie sau experiment prin raţionament, a corelărilor desprinse sau propuse şi a consecinţelor constatate.
Astfel, printre numeroasele abilităţi ale gândirii critice se numără: abilitatea de a recunoaşte probleme, de a găsi metode de întâmpinare a acestor probleme, de a aduna şi a ordona informaţiile pertinente, de a recunoaşte asumpţiile suprimate, de a înţelege şi a folosi limbajul cu acurateţe, abilitate de a interpreta datele, de a evalua dovezile şi declaraţiile, de a recunoaşte existenţa relaţiilor logice dintre propoziţii, de a trasa concluzii şi generalizări justificate, de a supune testelor generalizările şi concluziile la care se ajunge.

Rolul persuasiunii şi al relevanţei în argumentare

Walton consideră că, odată ce Aristotel defineşte retorica drept "facultatea de a descoperi mijloacele principale ale persuasiunii prin referire la orice subiect" , el găseşte de fapt un punct comun retoricii şi dialecticii, acela al persuasiunii. Persuasiunea este o activitate umană care reprezintă puterea, darul sau acţiunea de a convinge pe cineva să creadă, să gândească sau să facă un anumit lucru.
Pentru a contura tehnicile persuasiunii voi apela la cercetările psihologului social Robert B. Cialdini, care a recunoscut în cartea sa, "Influence: Science and Practice", şapte tehnici elementare de influenţă socială. Odată cu definiţiile celor şapte tehnici, voi prelua şi exemplele date de Cialdini fiecăreia.
Contrastul este o tehnică ce priveşte succesiunea în care un mesaj persuasiv este prezentat. De exemplu, un vânzător dintr-un magazin de haine, pentru a vinde un tricou mai scump, ar putea arăta clientului un tricou şi mai scump înainte. Apoi, prin comparaţie, costul tricoului prezentat a doua oară nu va mai părea aşa mare.
Reciprocitatea este o tehnică prin care cineva îl constrânge pe receptor să considere sau să accepte argumentul său, receptorul devenind obligat faţă de cel care avansează argumentul. De exemplu, într-un experiment realizat de preşedintele american Regan, vânzările biletelor la loterie au crescut după ce participanţilor li s-a oferit un suc gratis înainte de a fi întrebaţi dacă doresc să cumpere bilete la loterie.
Consistenţa este tehnica de folosire a obligaţiilor anterioare ale susţinătorului, adică presupune convingerea unei persoane de a-şi asuma obligaţia faţă de propoziţii ce vor suporta concluzia pe care o vrei acceptată. Cialdini a dat exemplul modului în care interogatorii chinezi din timpul războiului coreean au început procesul de îndoctrinare a prizonierilor americani prin cererea fiecărui prizonier a unei liste cu problemele din Statele Unite. Aceasta a părut la început inofensivă, dar mai târziu, s-a dovedit a fi o armă puternică.
Dovezile sociale prezintă evidenţe despre modul în care gândesc alţi oameni ca motiv de acceptare a propoziţiilor sau a unei acţiuni recomandate. Un exemplu dat este cel al sinuciderii în masă din Jonestown, Guyana, în care 910 oameni au băut voluntar otravă într-un mod organizat. Concordanţa pare a fi jucat un rol important în tehnica pe care carismaticul lider, reverendul Jim Jones, a folosit-o pentru a convinge grupul să realizeze această acţiune.
Simpatia este atitudinea pozitivă pe care persoana sau grupul convins o are faţă de cel care-i convinge. Exemplul dat este cel al gazdei care-şi invită toţi prietenii la o petrecere caritabilă. Aceştia îşi simpatizează gazda, iar această atitudine uşurează sarcina de convingere a gazdei.
Autoritatea este folosirea unei opinii experte sau a unei autorităţi acceptate ca tehnică de persuasiune. Exemplul folosit este cel al unui doctor care-şi îndeamnă pacientul să folosească o medicamentaţie particulară.
Raritatea este tehnica de a spune cuiva că obiectul pe care se gândeşte să-l cumpere există într-un număr limitat, acest lucru datorându-se unei probabile competiţii pentru el. Exemplul folosit este cel al vânzătorului care-şi avertizează clientul că, maşina la care se uită, tocmai a fost cumpărată de altă persoană, dar s-ar putea să mai fi rămas încă una.
Cialdini a clasificat aceste 7 tehnici ca scurtături cognitive, însemnând că merg drept la concluzie când nu există timp pentru o angajare într-un proces analitic mai lung de gândire. Întorcându-ne la Antichitatea greacă, vom observa că şi Aristotel delimitează mijloacele de persuasiune, pe care le clasifică în trei categorii – Ethos, Pathos, Logos. Ele reprezintă partea morală sau caracterul, în cazul Ethos-ului, partea emoţională sau pasiune, în cazul Pathos-ului şi partea raţională, în cazul Logos-ului.
Definite cât mai concis, Logos-ul ar fi abilitatea de a argumenta, de a dezbate, pe tema dată, prin apelarea la realităţi, fapte, idei implementabile; Pathos-ul s-ar materializa în abilitatea de a influenţa audienţa emotiv, de a sensibiliza inducând emoţii, sentimente, stări de spirit; iar Ethos-ul ar fi abilitatea de a fi credibil în faţa audienţei, de "a avea caracter" şi a-l face perceput ca atare celorlalţi. Ethos-ul face apel la valori şi virtuţi.
Într-un articol intitulat "Persuasive Definitions And Public Policy Arguments" , Douglas Walton vorbeşte de rolul definiţiilor persuasive în argumentarea zilnică. De fiecare dată când o definiţie este oferită pentru a influenţa atitudinea sau sentimentele unei persoane faţă de subiectul aflat în discuţie, avem de-a face cu definiţiile persuasive. Aşa cum ar trebui să înţelegem şi din titlul lor, întregul scop este de a convinge, mai degrabă decât de a explica sau clarifica. Din acest motiv, definiţiile persuasive sunt, de obicei, considerate a nu fi oneste în totalitate, pentru că maschează ceea ce urmăresc.
Deşi pot fi construite într-o manieră care să le facă să arate ca definiţiile lexicale, ele încalcă, de fapt, toate regulile necesare pentru a face o definiţie să fie lexicală. Folosesc, de exemplu, limbajul încărcat emoţional şi sunt mai degrabă negative decât pozitive. Acceptarea definiţiilor persuasive ca şi cum ar fi lexicale, reprezintă de obicei primul pas în acceptarea unui argument, chiar înainte ca el să înceapă.
După ce am văzut ce presupune persuasiunea şi care sunt mijloacele ei de manifestare într-un discurs sau dialog, este cazul să trecem la analiza conceptului de relevanţă. Ce rol are relevanţa în argumentare?
În "Relevance in Argumentation" , Douglas Walton apelează, în studiul său, la un exemplu folosit deseori în argumentarea juridică. În tribunal, un avocat ce susţine o parte într-un proces, poate fi adesea observat că obiectează la un argument, întrebare sau la altă mişcare făcută de avocatul părţii adverse, spunând: "Este irelevant!". Folosind acest exemplu, Walton pleacă de la conceptul de irelevanţă pentru a defini relevanţa. Irelevanţa este luată, în acest caz dat, ca o problemă serioasă în tribunal, devenind clar că există nişte reguli de evidenţă care sunt atent divizate, pentru a exclude sau înlătura orice argument sau întrebare care pare a fi irelevantă.
Astfel, prin contradicţie, putem spune că funcţia principală a conceptului de relevanţă, aşa cum e utilizată în dezbateri, discuţii şi în cadrul întâlnirilor, este aceea de a păstra discuţia în interiorul unor limite productive. Utilizată în acest scop, relevanţa îndeplineşte în argumentare funcţia, pe care Walton o numeşte "a gatekeeping (…) function" sau funcţia de selecţie. Walton consideră că folosirea criticii "Este irelevant!" este o modalitate de a împiedica argumentarea să pătrundă în liniile mai puţin productive ale raţiunii, care nu pot contribui la rezolvarea problemei sau conflictului de opinii ce apar în discuţie. În multe cazuri timpul întâlnirii poate fi limitat sau problema ce trebuie rezolvată poate fi urgentă, în alte cazuri, o dezbatere poate fi costisitoare - ca dezbaterile juridice -, deci rezolvarea problemei în limitele timpului şi ale banilor necesită trasarea barierelor de relevanţă.
În cazul în care timpul discuţiei este limitat, trebuie stabilit un orar de desfăşurare a participanţilor la discuţie, astfel încât toţi să-şi exprime punctul de vedere. Walton consideră necesar un orar, deoarece se poate pierde timpul doar cu exprimarea unui punct de vedere, care poate să fie sau nu relevant în discuţie, iar ceilalţi participanţi să fie opriţi de la exprimare. Trebuie, de asemenea, stabilit modul de parcurgere al discuţiei, întrucât conversaţia se poate bloca pe o problemă irelevantă soluţionării conflictului, ducând astfel, la eşuarea atingerii scopului propus.
Walton recunoaşte că, în stadiile iniţiale ale dialogului, este destul de dificil de anticipat direcţia pe care poate s-o urmeze argumentarea. Când este înaintată obiecţia "Este irelevant! ", un participant poate răspunde că punctul de vedere susţinut este relevant în linia argumentării pe care o va dezvolta, iar acest lucru poate fi adevărat, ducând la o argumentare productivă, sau poate fi fals, blocând discuţia cu o problemă irelevantă.

Despre argumentare în general

Am putea spune că argumentarea ne este familiară tuturor, deoarece ne angajăm cu toţii regulat în practici argumentative, când avansăm afirmaţii sau acţiuni, sau când reacţionăm la afirmaţiile şi acţiunile celor din jur. Dar pentru că avem nevoie de o definiţie clară a termenului "argumentare", voi apela la celebra definiţie a lui Frans H. van Eemeren şi Rob Grootendorst, unii dintre susţinătorii logicii informale şi iniţiatorii teoriei pragma-dialectice.
În cartea "A Systematic Theory of Argumentation: The Pragma-dialectical approach" , argumentarea este definită ca "…o activitate verbală, socială şi raţională care urmăreşte convingerea unui critic rezonabil de acceptabilitatea unui punct de vedere, prin înaintarea unei pleiade de propoziţii care justifică sau respinge propoziţia exprimată în acea afirmaţie" . Aşa cum remarcă şi cei doi în lucrarea amintită, deşi definiţia se înscrie modului în care cuvântul "argumentare" este folosit în limbajul zilnic, apare o analiză conceptuală a noţiunii teoretice de argumentare, care conferă mai multă precizie din punct de vedere tehnic, dar şi introducerea într-un limbaj convenţional specific acestui domeniu.
Definiţia oferă câteva aspecte teoretice importante ale noţiunii de argumentare, pe care le vom analiza în ordinea menţionării lor. În primul rând, argumentarea este o activitate verbală, care apare în limbajul comun, şi ca orice altă activitate verbală, poate fi însoţită de mijloace de comunicare nonverbale, precum expresiile faciale şi gesturile. Trebuie subliniat, totuşi, faptul că nu putem înlocui complet, prin comunicarea nonverbală, limbajul. Fără limbaj argumentarea nu poate exista. Caracterul social al argumentării devine evident într-o discuţie ce implică doi sau mai mulţi interlocutori, iar ca activitate raţională, argumentarea se bazează pe consideraţii intelectuale, astfel încât, cel care argumentează acordă atenţie subiectului. O altă caracteristică este aceea că se referă la un punct de vedere specific, cu referinţă la o anumită problemă; cu alte cuvinte este părtinitoare unei anumite opinii. Cu ajutorul mijloacelor de argumentare, vorbitorul sau scriitorul îşi apără acest punct de vedere în faţa unui ascultător sau cititor care se îndoieşte de acceptabilitatea sa sau care are o altă opinie. Aşadar, argumentarea "urmăreşte convingerea unui critic rezonabil de acceptabilitatea unui punct de vedere" .
Grootendorst şi van Eemeren folosesc expresia "pleiadă de propoziţii" pentru a accentua că o argumentare constă din mai multe propoziţii, care sunt folosite pentru a justifica o afirmaţie, în cazul unui punct de vedere pozitiv, sau de a respinge o afirmaţie, în cazul unui punct de vedere negativ. Aceste propoziţii constituie un act complex al vorbirii care urmăreşte convingerea unui "critic rezonabil" , pentru că, atunci când sunt avansate argumente, se face apel la rezonabilitate în evaluarea acelor argumente. În caz contrar, nu ar mai avea niciun rost avansarea în argumentare.
Când vorbim de studiul argumentării, ne referim, în principiu, la analiza şi evaluarea discursurilor argumentative, dar şi la recunoaşterea elementelor neexprimate în aceste discursuri, la observarea structurilor şi schemelor argumentative, precum şi la identificarea şi studierea erorilor.
Trebuie subliniat că expresiile verbale nu sunt prin natura lor afirmaţii sau argumente, ci că acestea ajung aşa numai când apar în contexte în care îndeplinesc funcţii specifice procesului comunicaţional, devenind instrumente în vederea atingerii unui scop. Există unele cazuri în care o argumentare se centrează pe elemente reprezentate numai implicit în text şi care pot fi privite ca neexprimate. Aceasta se aplică, în particular, premiselor neexprimate, pentru că în argumentarea comună, există de regulă o premisă a raţionamentului care rămâne implicită. De cele mai multe ori poate fi uşor detectată dar, câteodată, este foarte dificil de stabilit cărei premise neexprimate îi este fidel susţinătorul. În asemenea situaţii, o analiză logică bazată exclusiv pe criteriul validităţii formale nu este decisivă. Este nevoie, de asemenea, de o analiză pragmatică care se foloseşte de informaţii contextuale şi de un fond de cunoaştere.
Argumentarea pentru sau împotriva unei afirmaţii poate fi simplă, constând numai dintr-un motiv explicit pentru sau împotriva punctului de vedere, sau poate avea o structură argumentativă mai complexă, care ţine de anticipare, adică depinde de modul în care apărătorul afirmaţiei şi-a organizat ideile în faţa îndoielilor sau criticilor. Organizarea internă a fiecărei argumentări individuale constituie un alt domeniu de interes. Pentru a analiza mecanismul de apărare angajat în argumentarea singulară, se face apel la principii justificatoare care intră în conceptul unei scheme argumentative. Nu trebuie ignorată nici identificarea erorilor de argumentare necesară pentru clarificarea motivului care a dus la o argumentare greşită, în unele cazuri, dar şi pentru prevenirea repetării erorilor.

Clasificarea argumentelor

Există, în principiu, două tipuri de argument: cele deductive şi cele inductive. Argumentele deductive sunt argumentele în care concluzia este prezentată ca urmând cu necesitate din premise, iar cele inductive sunt argumentele în care concluzia este prezentă ca urmând din premise cu un grad de probabilitate.
Diferenţele dintre argumentele deductive şi cele inductive pot fi văzute în faptul că, informaţia necesară în examinarea concluziei din cadrul argumentului deductiv este conţinută în premise. Nu este nevoie de a ieşi din cadrul argumentului pentru informaţii suplimentare. Pe de altă parte, în cazul argumentului inductiv, concluzia nu este conţinută cu necesitate de premisele date. Concluzia ne cere să trecem de informaţiile date în premise. Argumentele inductive nu ne oferă certitudinea absolută pentru că premisele nu pot oferi suportul absolut.
Un argument deductiv este fie valid, fie nevalid. Nu există o cale de mijloc. Testul validităţii unui argument deductiv este următorul: dacă toate premisele sunt presupuse a fi adevărate, ar putea fi cu necesitate şi concluzia adevărată? Dacă există posibilitatea ca un argument să aibă toate premisele adevărate şi concluzia falsă, atunci argumentul este nevalid. Cea mai dificilă sarcină este etapa înţelegerii că forma unui argument poate fi validă, chiar dacă are premisele false şi / sau concluzia falsă.
Dacă un argument deductiv este valid, atunci putem merge mai departe, cercetând judecata factuală, pentru că numai atunci un argument poate fi fondat. Un argument nevalid este tot timpul nefondat. Un argument este fondat dacă este valid şi are premisele adevărate. A spune că un argument este fondat, înseamnă a spune că este un argument bun, şi că trebuie să credem concluzia sa.
Pe partea inductivă, clasificăm argumentele ca puternice sau slabe. Această clasificare se aseamănă prea puţin cu termenii "valid" şi "nevalid" ai argumentului deductiv, cu excepţia că, la argumentele inductive apare o cale de mijloc. Un argument inductiv poate fi mai mult sau mai puţin puternic, mai mult sau mai puţin slab, şi nu este prea clar unde se trasează o linie de demarcaţie. Un argument inductiv poate fi tot timpul mai slab sau mai puternic. În general, dacă există mai mult de 50% şanse ca concluzia să urmeze din adevărul (presupus) al premiselor, atunci avem de-a face cu un argument puternic, în caz contrar, cu unul slab. În judecarea unor tipuri de argumente inductive, suntem atenţi la dovezi, asemenea cercetătorilor ştiinţifici. Până la urmă, suntem angajaţi, ca şi ei, în acelaşi proiect: este dovada destul de puternică pentru a justifica o inferenţă particulară?
Asemănător conceptului de "argument fondat" de la argumentele deductive, un puternic argument inductiv cu premise adevărate este catalogat drept "convingător", adică poate fi crezut, existând dovezi bune care să arate că avem de-a face cu o concluzie adevărată. Argumentul slab sau cel puternic, dar cu premise slabe nu poate fi convingător.

Definirea şi recunoaşterea argumentului

Când oamenii creează şi critică argumente, este folositor să înţelegem ce este un argument. Pentru a da o definiţie, mă voi folosi, ca şi mulţi alţii înaintea mea, de sketch-ul de comedie al celor de la Monty Python's Flying Circus, "Argument Clinic", în care argumentul este definit ca "o serie de declaraţii legate, destinate să stabilească o afirmaţie".




Într-un curs de Introducere în logică al Universităţii din Kentucky, o declaraţie este definită ca "o propoziţie care poate fi adevărată sau falsă. O premisă este o declaraţie într-un argument, oferind motiv sau suport pentru concluzie" , iar "o concluzie este o declaraţie într-un argument, indicând ceea ce argumentatorul încearcă să convingă" . Foarte important de subliniat este că, într-un argument pot apărea mai multe premise, dar concluzia rămâne unică.
Am ales acest sketch pentru că oferă, de asemenea, şi o distincţie între argument şi contradicţie, arătându-ne că nu este de ajuns să contrazicem afirmaţiile unei persoane atunci când ne angajăm în argumentare. "Un argument nu este doar contradicţie (…) Argumentul este un proces intelectual. Contradicţia este doar anularea automată a oricărei declaraţii făcute de cealaltă persoană(…)"(Argument Clinic). De asemenea, un argument trebuie distins de o dezbatere, pentru că o dezbatere este, de fapt, o serie de argumente, care au legătură, de obicei, cu un subiect sau cu subiecte asemănătoare.
Primul pas în recunoaşterea argumentului, în scopul înţelegerii şi evaluării argumentului, este de a identifica premisele şi concluzia acestuia. Din păcate, în argumentarea zilnic, această identificare este îngreunată de structura liberă a limbajului. Ar fi destul de frumos ca, în orice argument premisele să apară primele, iar concluzia să le urmeze, sau invers dar, argumentele bine organizate şi uşor de urmat, aşa cum apar în cărţile de logică, sunt destul de rare.
Pentru că premisele şi concluzia nu apar într-o anumită ordine în cadrul argumentului, trebuie să fim atenţi, în încercarea noastră de a le identifica, la anumite cuvinte "indicatoare" ce pot fi de folos. Concluziile sunt de obicei precedate de cuvinte ca:
"de aceea", "prin urmare", "deoarece", "deci", "aşadar", "putem concluziona că…", "putem infera că…" , "în concluzie"; premisele sunt de obicei precedate de cuvinte ca: "pentru că", "dat fiind faptul", "datorită", "aşa cum arată", "poate fi inferat din", "pe baza". Există şi argumente care nu conţin aceşti indicatori ai argumentării şi atunci, trebuie căutate premisele şi concluzia în cadrul contextului.
Pentru ca un argument să fie prezent, trebuie să existe o afirmaţie, exprimată drept concluzie şi susţinută de dovezi ale raţiunii, exprimate ca premise. Orice altceva nu este argument. Este destul de dificile, câteodată, de identificat dacă anumite pasaje din materiale scrise sau vorbite sunt argumente veritabile. De multe ori, oamenii cad în capcana de a se certa asupra a ceea ce sunt numite judecăţi de valoare. Judecăţile de valoare trebuie separate de cele factuale.
O concluzie care este o judecată de valoare poate apărea ca o concluzie normală într-un argument normal, dar nu este aşa. O concluzie într-un argument veritabil este mereu o judecată factuală. O judecată de valoare nu are niciodată elementele adevărului obiectiv în ea deoarece nu se ocupă de un fapt. Este o problemă ce ţine de gust, nu de adevărul obiectiv. Nu ne putem certa din cauza preferinţelor noastre. O judecată factuală are elementul adevărului obiectiv sau, după caz, poate fi arătat că este falsă pe când, pe baza judecăţilor de valoare se poate doar susţine ceva.
O problemă o reprezintă judecăţile etice sau morale, care au un statut special, deoarece unii specialişti susţin că ele ţin mai degrabă de gustul nostru, de preferinţele personale sau de sentimente, iar alţii că, cel puţin unele dintre aceste judecăţi, pot fi exprimate ca judecăţi factuale.
Câteodată un argument nu este pe deplin susţinut, o concluzie, una sau chiar mai multe premise pot fi lăsate pe dinafară. Aceste argumente sunt numite entimeme. Când interacţionăm cu astfel de argumente, o regulă, numită principiul carităţii, sugerează adăugarea acestor elemente lipsă astfel încât, argumentul să devină cât mai bun posibil.